Nici vorbă, a făcut-o mai vigilentă, la fel de curioasă dar mult mai atentă la detalii. Așadar titlul meu nu e pus doar să incite curiozitatea lecturării textului, ci pentru că efectiv am fost foarte curioasă cum scrie un inginer, unul mare, „profesor de ingineri”. Aflasem că Mihail- Florin Stan a mai avut încercări editoriale, așa într-o joacă de-a scriitorul, publicând epistolar în revista Litere și, iată, i-a ieșit cu „Cine zice ăla este”, după ce apăruse cu o colecție de tablete epice, episodice, care s-au și încadrat apoi în prezentul roman, carte editată tot la Editura Bibliotheca, „Omul dual”.
Sigur, dacă nu aș fi știut cine este autorul, aș fi citit din curiozitate, incitată de titlul cărții menit să atragă cititorii, un lucru deosebit pentru un așa-zis începător, care se pare că are destule abilități de marketing, dar cunoscându-i originile, nu aveam cum să nu compar, să decantez ideile, impresiile, socotind că, iată, cartea fiind scrisă, ce rost ar avea să dau sugestii sau, mai rău, să critic niște detalii, care îmi par mie puțin colțuroase și puse ostentativ. Nu, eu nu fac asta. Cartea apărută la Editura Bibliotheca, în anul 2024 și care se spune că a fost pregătită în pandemie (scrisă…), mi-e mi-a plăcut. Acum și plăcerea are și ea grade de comparație.
De la început remarc tonul cu care curge narațiunea, de autoironie, de jovialitate, ca și cum ar spune: asta e viața, o iau cum vine și, iată, a fost foarte bine, fără crize de identitate, fără regrete. Cartea abordează cu prisosință acele trei vicii ale bărbaților: băutura, femeile și cărțile, teme arhicunoscute pentru care s-au despărțit familii, s-au pierdut iubiri și mai ales încrederea, sau, mai rău, au dus la decăderea fizică sau morală a persoanei respective. Și totuși, dacă analizăm perioada despre care se face referință este aceea imediat după revoluție, când în febra de a arăta că sunt liberi, majoritatea tinerilor, și nu numai, făceau orice pentru bani, pentru distracții, care fuseseră mult restricționate înainte,exagerând uneori din teribilismul și cu aplombul tinereții, îi dăm circumstanțele de îngăduință, necesare de sporirea valorii. Erau necesare mai ales pentru creșterea stimei de sine. Tinerii „scăpați” din ochii părinților, în mijlocul capitalei, la adăpostul mulțimii de studenți care accesaseră campusurile universitare se pierdeau cumva și li se estompau ieșirile temerare dar și vârfurile, astfel simțindu-se protejați.
Personajul denumit Al, autoreferențial, zice-se doar 50%, inteligent și bine educat, având în spate o familie care s-a preocupat de creșterea lui, știindu-se dotat intelectual mult peste medie, își permite toate jocurile și obiceiurile momentului în campusurile universitare: Băutura, cărțile și fetițele, astfel că era gata, gata să fie tătic la 21 de ani. Viața se învață din experiențe, nu din sfaturi.
Cartea este un periplu de povestiri trecute alert prin faza de copilărie, adolescență și apoi tinerețe, până astăzi în perioada maturității și ne arată, cu multă mândrie, rezolvarea favorabilă a tuturor escapadelor sau, să zicem, imprudențelor din viața personajului, datorită mult familiei și genelor moștenite. Poate alt personaj nu putea recupera lipsa de la ore, de la studiu și, chiar dacă a suferit repetenția și apoi chiar lecțiile de meditații luate, ca să recupereze pierderea materiei, i-ar fi fost destul de greu și poate ar fi abandonat studiul. Banii câștiga din diferite expedimente, din jocurile de noroc, unde își făcuse chiar o faimă, fetițele erau multe, multe, ce să-și mai dorească, era pe val. Dar și valul se întoarce. Așadar, binecuvântata familie, mama mai ales, este cea care nu coboară standardul și care ține frâiele.
Nu vreau din acest text să fac un rezumat al cărții, poate doar o cronică semnal în care să arat ce am sesizat eu și pentru ce o recomand lecturii, dar și să arat anumite pasaje forțate, frivole intenționat, poate ca să atragă atenția, poate doar pentru ca personajul Al să-și crească stima de sine. Ideea este o temă de marketing, bine gândită, într-o vreme în care curg romanele și povestirile autobiografice, ca și cum viața autorilor ar fi unică. Da, dar într-o mică măsură… Nimic nou sub soare, doar cu alte personaje, în alt cadru și, mai ales, în alte perioade de timp.
Așadar, cititorul antrenat în lectură poate sesiza că o domnișoară, frumoasă, misă și dacă mai e și șefă de promoție nu „pune botu” așa repede pentru o partidă de sex, în niște condiții precare, pe mare grabă și fără securizarea relației, chiar dacă el, Al, este un tip pe care cu greu nu ți l-ai dori, super crai. Psihologic, fetele au alt fel de a trăi și a vedea rolul unui act sexual. Lor le trebuie siguranță, convingerea venind din iubire, nu din niște vorbe măgulitoare, femeia nu are astfel de curiozități sexuale, ele au nevoie de securitate, confort, încredere și acestea nu vin hop-țop în 20 de minute, cu duș cu tot. Da, bărbații mai bifează un nume, mai ales dacă fata este frumoasă și deșteaptă, totul vine ca un premiu pentru orgoliul lor. Dar în viață nu se prea întâmplă, femeia iubește cu buzele și, mai ales, cu creierul și mult mai târziu cu sexul. Așadar trebuie să „o faci la cap”, mai întâi. Deci, episoadele descrise nu se leagă, sunt prea Sandra Braun, dar pentru perioada trăită, cred, sunt măgulitoare amintirile și incitante, deci se citesc mai ales din curiozitate, bine conturate și, repet, un atu de marketing.
Pendularea povestirilor între Delureni și București, între Politehnica de la București unde își începe studiile și cea din urbea natală, unde accesează un post de asistent și apoi profesor universitar, este meritorie, pentru că ridică valoarea universității locale, fie doar și prin greutatea și nevoința reușitei, care iată se soldează cu un bine-meritat post în conducerea universității.
Apoi povestirile despre întâmplări candide precum cea cu furtul vișinatei și casa părintească, versus bețiile din campusul de la București, cu altfel de băuturi și cu alte persoane, fac o trecere emoționantă și care te ține în priză, astfel că nu poți abandona sau omite ceva din filonul narator. Da, autorul are poveste și este salvator, încheagă romanul, metaromanul sau doar un șirag de povestiri capricioase, ca vârsta descrisă. Aparent pare a fi un grupaj de povestiri care se îmbracă unele pe altele și se susțin, fără să fie o cronologie a evenimentelor, fără să omită povestirile din liceu, despre examenul de treaptă și despre prietenii de la acea vârstă, apoi despre soție și viața actuală. Este o balansare continuă între calitățile de bine ale lui Al și cele excentrice, care-l măgulesc acum pe cel ajuns la vârsta maturității și care constituie picanteria cărții, Pentru că autorul nu face o caracterizare de personaj, nu explică și nu folosește metode prin care să poleiască textul, să-i dea strălucire și greutate, nu are zorzoane și tehnici de compunere. Are doar claritate, un verb tânăr care conferă narațiunii atracție. Nu îi trebuie acele prețiozități stilistice, de care mulți autori se folosesc, nici măcar abundența de povestiri frivole și limbajul necenzurat, nu îndepărtează cititorul, ci din contră îl felicită pentru curaj, într-o epocă plină de ipocrizie. Personal vă invit să îmi susțineți sau nu pledoaria, după ce veți citi cartea aceasta. Probabil că, apoi, așteptăm și altceva, dar eu cred că tonul acesta ironic, jovial este cel care atrage mai mult decât povestea respectivă. Cred că „pisica” rămâne curioasă în continuare…
Constanța Popescu este poetă târgovișteană și membră a Uniunii Scriitorilor din România…
Facebook
WhatsApp
TikTok
