LA MIJLOC DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Cartofi prăjiți cu mămăligă

Era meniul meu preferat de foarte mică. De la grădiniță… Și așa a rămas până astăzi. O puneam pe bunica mea să facă mămăliguță, într-un ibricel, doar pentru mine, să prăjească doi cartofi și să-mi pună, ca singurul fel admis de mine, drept pachețel în ghiozdanul de la grădiniță. Nimic altceva… poate un ochi de ou, deasupra și o ceapă tăiată în patru. Da, era mâncarea mea preferată. Dar dacă eu eram nepoata bunicii mele și a lui „taica popa”, era altceva. Mergeam prima dată într-o colectivitate, să fi avut 5 ani, poate mai puțin… De aceea nu prea înțelegeam ce e voie și ce nu e permis. Dar gusturile mele erau tabu, nu negociam peste mămăliga cu cartofi prăjiți. Bunica fusese și ea cadru didactic și avea niște pretenții pentru comportamentul copiilor, nu putea veni la școală oricum îmbrăcat și cu orice la tine…

Avantajul meu era că acea „grădiniță” se instalase în casa din față, parte a casei bunicilor. O recăpătaseră parțial de scurtă vreme și ei o reconstruiseră, o reparaseră ca să fie locuibilă și să mă primească și pe mine, când părinții erau alergați prin țară. Ani la rând acea casă le fusese luată și își aveau sediul noile instituții, ale acelui regim, iar bunicii mei erau cumva „fugari”, considerați chiaburi, tataia prin deltă, tăia stuf, bunica la Brăila la șantierul naval, zilieră, mătura șpanul prin hală. Desigur, locuințele lor erau tainice ca să nu îi aresteze. În acest timp, tatăl meu a fost dat afară din liceu în clasa IX-a și a fost luat în armată de la vârsta de 17 ani. A făcut trei ani de armată și la lăsarea la vatră a rămas în zona noastră, unde, cunoscând-o pe mama, s-a însurat. Nu avea unde să se ducă, casă nu, serviciu nu, părinții rătăciți fugari prin țară.

Așadar, episodul cu mămăliga și cartofii prăjiți să fi fost prin 61. Lucrurile se mai aranjaseră, primiseră jumătate de casă înapoi, terminaseră cu prigoana, tataia primise parohia, dar făcea o slujbă tristă, singur și fără bani, mamaia nu a mai primit catedra în sat, dar suplinea într-o comună îndepărtată, pentru că trebuiau bani pentru mălai și cartofi. Eu nu simțeam durerea lor, eram un copil vesel care dorea tare mult să aibă prieteni, de aceea împărțeam toți cartofii și mămăliguța, din ce în ce mai mare, cu ceilalți.

Pe mine mă aduceau deseori acolo, pentru că părinții mei erau destul de strâmtorați. Tatăl meu lucra pe șantier. Făcuse o școală de maiștri sau i se echivalaseră anii de liceu (habar n-am, că bacalaureatul l-a dat când eu eram în clasa a IV-a și locuiam în Râmnicu-Sărat…). Sigur că era un „șef” se șantier pe șoselele patriei, atunci în reconstrucție și amenajare. Se făceau poduri noi, terasamente, tunele care traversau versanții muntoși. Azi, așa ceva… nu! Se construiau căi ferate. Așadar acum eram în nordul Moldovei, pe la Gura-Humorului, acum în Banat sau în inima Ardealului… Așa se făcea transhumanța de cadre care erau provenite din vechii chiaburi, un fel de altfel de penitență. Așa că am fost cel mai plimbat copil. Uneori nu terminam bine anul școlar și trebuia să plecăm pe alt șantier, nu trebuia să prinzi cheag printre localnici, să îți faci prieteni, nu era voie… Cum învățau localnicii ce mai era de făcut, pe tatăl meu îl trimitea în altă parte. Eu nu aveam prea mari griji, dar erau tare grele despărțirile de colegii de școală, de noii prieteni făcuți. Trebuia să-mi inhib atașamentul ca să nu sufăr… Singura avere, ani de zile, a părinților mei, era o ladă mare (o am și acum) ca de zestre, dar mai mare, din lemn trainic, făcută cred de un meșter pe șantier, în care mama avea toată averea familiei: ceva haine groase, două perne, o plapumă, un covor de iută și vasele din care ne făcea mâncare, câteva farfurii desperecheate și cărți, multe cărți. Începeau să se strângă și le căram cu noi. Acolo începeau să meargă banii, în cărțile pe care mai târziu, când și eu eram în mari nevoi, le-am vândut la anticari, ca să strâng ceva bănuți, să am ce îi da copilului meu când pleca la facultate.

Așadar, la vârsta de vreo cinci ani, mergeam la grădinița din casa bunicilor din partea tatălui și eram privilegiată, mâncam mămăliguță cu cartofi prăjiți și ceapă, uneori și un ou ochi… Asta nu însemna că ceilalți colegi se lăfăiau în cine știe ce meniuri: pâine cu magiun sau cu untură, ceva prune sau un merișor… Cei mai mulți nu aveau nimic de mâncare, așa că mamaia făcea mămăliguța din ce în ce mai mare și prăjea mai mulți cartofi, ca să îmi rămână și mie câțiva. Copiii aceia nu erau săraci, nu se simțeau așa, erau buni, veseli, empatici. Niciunul dintre colegii mei de la școlile pe care le-am urmat prin țară nu făceau diferența dintre mine și ei, niciodată… De câte ori trebuia să plec în altă localitate se rupea ceva din mine, pentru că ajungeam să îi iubesc. Am și acum un prieten, colegul meu de bancă din clasa a II-a. Ne-am scris sute de scrisori, am ținut legătura, ne-am și întâlnit peste ani de câteva ori, ne-am iubit, defazat, e drept… dar, doar atât, nu a fost să fie altceva.

Copiii au o stare specială, nu uită, dar rămâne în ei un dor care-i macină când și când, nu e boală, dar poate fi boala după cartofi prăjiți cu mămăliguță, numai bunica mea putea să-i facă și să țină amintirile comune. Și credeți-mă ca a fost cea mai faină copilărie!