LA MIJLOC DE SĂPTĂMÂNĂ – Constanța POPESCU – Amintirile, flori presate care au mereu parfum

Mai caut uneori prin sertarul cu amintiri, nu știu ce, dar îmi place să le privesc, să le mângâi, să le simt căldura, parfumul. Sigur, acest lucru se petrece cu multă delicatețe, cu maximă tandrețe, ele fiind parte din mine și atunci cum să nu le iubesc? Sunt episoade irepetabile în viața fiecăruia și deloc întâmplătoare (nu o știam atunci când se petreceau lucrurile acestea), care au lăsat amprentă puternică. Chiar dacă unele se petreceau la vârste fragede sau mai apoi, când căutam voit experiențe inedite, toate au aceeași gingășie emoțională. La unele îmi dau lacrimile, au fost momente de cotitură în viața mea.

   Bune, rele, toate sunt mereu emoții vii, pentru mine evenimente care parcă s-au petrecut ieri. Ca de exemplu plecatul la sanie, într-o iarnă cu zăpadă enormă (mai erau zăpezi în copilăria mea!), fără ca mama să știe, eu îmbrăcată frumos, cred că era după Crăciun, primisem în dar o gecuță, de  care eram tare mândră, îmblănită, cu glugă… Pe vremea aceea ți se luau hăinuțe mai mari, ca să le poți purta încă vreo doi ani, așadar trebuia să ai grijă de ele, pentru mult timp, erau haine cu care ieșeai în lume, la școală, nu la joacă. Ei bine, eu așa mândră și gătită am mers la sanie. Sigur că nu știam unde voi ajunge, eu nu aveam sanie, nici mama nu ar fi vrut să ajung cine știe pe unde și să pățesc ceva. Așa se întâmplă mereu cu copiii singuri la părinți, sunt mult prea protejați, ceea ce nu e un lucru rău, asta însemna că eram tare prețioși pentru părinții noștri, nu că ceilalți nu ar fi fost, doar că cei cu frați se dădeau unul altuia în grijă și mereu erau împreună. Avea cineva răspunderea. Așadar mie îmi era mai greu să „fentez vigilența” mamei, căreia trebuia să-i spun unde mă duc, cu cine, cât stau…

   Așadar se făcuse pe drum o coloană de copii, mai mari, mai mici, cu sănii, care treceau să ajungă pe coastă, într-un loc numai bun de săniuș. Era cumva mai departe de casa mea și eu nu aveam cum ajunge acolo singură, dacă nu mă lua și pe mine cineva. Eu nu știam să cârmesc sania și nici nu aveam vreuna. Știam câțiva băieți mai mari, care îmi erau apropare vecini și la reacția mea de tristețe că nu am o sanie, m-au luat în grupul lor. La locul cu pricina, mulți copii, multe sănii, așadar trebuia să fii destul de experimentat să nu te ciocnești cu alții, sau să nu cazi de pe sanie, panta fiind nu numai foarte lungă, dar și destul de abruptă. Atunci nu aveau copiii schiuri, dar se dădeau cu doage de butoi legate de bocanci, dar sănii erau berechet. Care mai de care cu mai multe improvizații… Era vacanța de iarnă! Vacanța!

Doamne ce bucurie să ai zăpadă! După ce ne bătusem cu zăpadă și deja aveam mâinile roșii și înghețate, după ce rupsesem pingelele ghetuțelor pe ghețușul făcut de cu seară, mersul cu sania, acolo, departe, pe o pârtie „aristocrată”, care nu prea era de copii, venea ca un privilegiu nesperat… Acolo se dădeau doar copiii mari, tinerii cu experiență și sănii sănătoase, adică foarte bine făcute. Eu, care eram de fapt o privitoare, așteptam să se sature băieții de sanie și poate îmi va împrumuta și mie cineva una, dar nu a fost așa. Un băiat mai mare,   care-mi era-mi mai mult decât simpatic și care înțelegea mesajele mele nonverbale, care erau mai mult un flirt incipient (dacă aș fi știut pe vremea aceea așa ceva!) s-a oferit să mă ia pe sania lui. Eu nu știam să conduc, dar a crezut că e mult mai sigur să mă așeze în față și să conducă el, din spate. Panta, cum am spus, era foarte abruptă și trebuia să ai abilități sau experiență și mai era și destul de lungă, ceea ce era grozav pentru cei cu sănii bune și mari. În viteza pe care o luase sania, ne-am izbit de un dâmb (ceva acoperit cu zăpadă) pe care nu l-a putut ocoli și intrând în el, pe mine m-a azvârlit la vreo 20 de metri în lateral într-un bazin cu păcură, înghețat desigur, dar la viteza proiectării, plus greutatea mea, m-am scufundat în mâzga aia cleioasă, Am uitat să vă spun că acolo erau mai multe sonde dezafectate, care aveau fel de fel de bazine de decantare, iar zăpada nu a făcut decât să acopere totul și să nu mai vedem unde ar fi pericole.

   S-a terminat distracția. Și a mea și a lor… A băieților  cu  care venisem… Cu chiu cu vai,  m-au tras afară din bazin și nu pot descrie groaza, frica și supărarea mea. Eram bine, adică nu mă lovisem prea rău. Eram o arătare neagră, morfolită din cap până în tălpi, fără putința de a mă șterge, curăța… După momentul de panică, toată atenția mea și a celorlalți era cum să mă curețe, cum să nu se vadă dezastrul de pe haine, trebuia să ajung totuși acasă… Nu se putea, păcura pe temperaturi foarte joase era destul de consistentă și totuși intrase bine în materialul gecii mele și al pantalonilor. Băieții au hotărât să mergem la unul din ei, care avea o soră cam de vârsta mea și care era și ea cu noi, să-mi împrumute ceva haine de la ea. Ajunsă acasă la această familie (le sunt și acum recunoscătoare, mama lor era învățătoare), nu numai că nu i-a certat și nici pe mine nu m-a făcut să mă simt vinovată, speriată, a luat lucrurile cum sunt și mi-a făcut baie din cap până în picioare (aveam păcură și în păr desigur, îmi sărise căciulița cât colo) și mi-a dat haine curate de la fiica ei. A reușit să-mi salveze hainele și mama nu a aflat niciodată. Sigur că am ajuns târziu în noapte acasă și am așteptat să nu mă vadă nimeni și să intru tiptil, să mă dezbrac de hainele de împrumut, ca și cum aș fi fost de mult în acasă, chipurile am dormit… Câteva zile mama mă tot îndemna să îmbrac geaca cea nouă, care-mi venea destul de bine, dar motivam că o păstrez pentru alte evenimente… Și, slavă domnului, am mai avut când să o îmbrac și mereu mă miram că nu se vede niciun semn al aventurilor mele de… iarnă.