- 1. PROFILUL ALEGĂTORULUI HUO
*Alegătorul Huo e majoritar în spațiul românesc. Când vine de la vot, omul Huo are conștiința datoriei împlinite și e convins că a votat cum trebuie. Spune clar motivul alegerii sale: „Așa nu se mai poate”. Omul Huo reprezintă electoratul majoritar, care are o expresie emoțională la urne. Votează de fiecare dată contra celor care l-au nemulțumit la nivel perceptual, cenestezic, dacă vreți, așa cum broscuța de la lecția de biologie reacționează la stimuli senzitivi. Reacția lui este: HUOOO! Mama lor!
*Omul Huo nu e chinez de naționalitate, cum pare după sonoritatea numelui, ci e chinez la fel ca în întrebarea românească: Ești chinez? Nu înțelege că acele camioane ale mizeriei morale, care se revarsă înainte de alegeri prin „dezvăluiri”, abuzuri și ilegalități, prin lovituri în moalele capului adversarului, nu sunt altceva decât fațete ale corupției și competiției politice prost înțelese. Nu înțelege că toate acestea nu duc nicăieri și dăm înapoi mereu ca racul. Nu înțelege că îl distruge pe unul și lasă altuia calea mare deschisă la furtișaguri. Și an de an hoții o duc tot mai bine. Neînțelegând, el strigă: Huoooo!
*Alegătorul Huo crede în toate manevrele politicianiste țesute mai mult sau mai puțin abil, cu răbdare de păianjen, pe diverse canale mass-media. El este cel care „pune botu’” la orice, ca să vorbim în limbajul cunoscut îndeobște de el. Pune botu’ la jocurile piramidale cu câștiguri, la milionul lui Cărtărescu, la vila Dante a lui Băsescu cu chiuvete de aur ca și ale lui Ceaușescu, la recenta „fraudă” a fetei lui Băsescu, astfel că, atunci când este dezvăluită cu adevărat o fraudă, el nu mai este capabil să o perceapă. A fost suficient să intre în funcțiune, de pildă, omul cu laptopul, Valentin Stan, și să zică cu glasul de semiarierat: „Alo, băiatu’, în seara asta s-a terminat cu tine, Băsescule” Pe urmă să apară Ciuvică, care să îl convingă pe Huo cât de rău este Băsescu, apoi să apară Badea cu zeflemelile lui de Balta Albă. Iar apoteotic să se bage în dezbatere („dezbaterea” lu’ pește!) Ciuvică rotind ochii apocaliptic și spunând că e nemulțumit, fiindcă nu se afirmă mai răspicat că Băsescu e un nenorocit. Iar omul Huo nu putea decât să reacționeze pozitiv la aceste delir mediatic, care depășea până și pretențiile mogulului turnător. Omul Huo este de acord că Varanul este turnător, dar tot Huo declară că este împotriva corupției și minciunii. Alegătorul Huo pune botu’ la toate promisiunile electorale deșănțate, că vor curge acușica râuri de lapte și miere (cu maluri de mămăligă sau, mai bine, cu maluri de pudding doctor Oetker). Iar, când constată că a fost păcălit a nu știu câta oară, spumegă: HUOOOO!
*Omul Huo se crede orășean get-beget și târșit în ale lumii, deși taică-său a fost un Costel, achizitor de taurine la O.R.A.C.A, iar mă-sa – o Tanță din mahalaua lui Băieșu. Iar el nu e decât un nea Sile, care face numai să care bolnavi cu targa la vreun spital (acum, având în vedere starea jalnică a spitalelor noastre, cară mai mult morți) sau vreun nea Fănică cu motostivuitorul la vreun depozit de țesături. Acolo își „completează” veniturile furând valuri de „ștofe” (prin metoda aruncatului peste gard, de o pildă) și vânzându-le pe sub mână. Dar urăște furtul, îl condamnă la politicieni; el e doar „descurcăreț”. Omul Huo disprețuiește pe „țărani” și se crede „dăștept”, având la bază o cultură sclipuită din lumina de levănțică a televizoarelor, lumină pe care o vezi mereu la toate ferestrele chinezilor Huo (conectate, de obicei, pe știți dumneavoastră ce posturi). Se uită la tv și votează mereu cu inima, dar, de fapt, iertați-mă, cu curul: Huoooo!
*Chinezii Huo cârcotesc mereu împotriva Bisericii, dar cei mai mulți se jură cu mâna pe inimă că sunt credincioși. Omul Huo e cam nedus la biserică. Este străin de sângele Lui picurat în țărâna fierbinte. Iar cele trei lacrimi făcute mărgărint sunt tot atât de departe de el ca și Madona de Madonna cântăreața.
*Votantului Huo îi place viața cât mai „lenjeră”, cât mai… gratis: cu pensii mari și cât mai devreme, eventual obținute prin „datul din urechi” la dom’ doctor, cu ajutoare sociale, cu sarmale primite pe la praznice comercial-creștine, cu produse gratis de la promoțiile magazinelor, cu ulei și alte pomeni electorale. Vrea cu Europa, dar atâta timp cât primește bani. Iar pentru cei care vor micșorarea acestor gratuități e ferm: Dacă nu le place, să plece din țară! Moare de jalea lui Adrian Năstase, Regele Ajutoarelor Sociale și Gratuităților, închis, desigur, de dictatorul Băsescu, dar uită că ceva mai înainte, la vederea luxului lui Bombonel, răbufnea: HUOOO! Vrea legi ca pe vremea lui Vlad Țepeș, dar se folosește și de relații, căci, nu-i așa, trebuie să știi să ungi roțile. Cere să fie legi aspre, ca și popa Savatie Baștovoi, dar povestește cum l-a uns pe polițist pentru că gonea cu viteză de Superman, tot ca numitul popă.
*Ar mai fi ceva de spus în finalul acestui profil incomplet? Rabindranath Tagore i-a scris o scrisoare lui Tolstoi, cerându-i să-i ajute pe indieni, ca să se elibereze de cotropitorii englezi. Tolstoi i-a răspuns că indienii trebuie să se elibereze mai întâi de ei înșiși. I-aș spune și eu domnului Huo că trebuie să se elibereze mai întâi pe sine și apoi va scăpa negreșit de toți politicienii cotropitori și hrăpăreți. Dar mă aude oare?
- 2. O SAMĂ DE MĂSCĂRI
Cuvântul VI. Fost-a Ştefan Petriceicu-vodă fecior de boiar de ţară, moldovan drept, dară n-avut-a noroc de domnie, fiind el om blând şi slab. Cine cum îi grăia cevaşi, îndată pre toţi crede şi toţi erau fără frică de dânsul. Voit-a să lese pe turci şi îşi întindea mintea către leşi, dară boierii cei veliţi părăsitu-l-au, cu pre puţini şi tineri boiari rămânându. Geaba vorovea el că destul ne-au călărit păgânii pe deşelate şi că trebe să fărâmăm urgia turcului, să ne răscumpărăm pământul nostru strămoşesc. De frică, boiarii cei mari rămas-au de-a’mboulea, tot cu agarenii. I tak domnit-a numa un an Petriceicu şi tot de-a călare, că ţara biata era tot băjenită. După aceea, hiclenindu-l şi surpându-l din domnie boiarii veliţi, băjenitu-s-a şi el în Ţara Leşilor, la ţinutul Przemâsl. Acolo merge des la hanul lui Szmerel, în vin amarul înecându laolaltă cu doi prietini: Neculai Murguleţ, biv vel logofăt, şi Ilie Moţoc, biv vel medelnicer. Şede singuri la han ca nişte sahaştri, bând vin mazovian şi nevorovindu cu nime. Iară tot acolo era un lăutariu vestit din scripcă, un jidov pre nume Şloime Melţer. Ci dar Şloime, tot văzându-i în gânduri căzuţi, nice să-i mănânce talpele la Hava Nagila, cercat-a să vadă ce neam îs: au unguri, au moscali, au litvani, au zaporojăni, au ce naţie. Aşe că, oftându, încovoiatu-şi-a capul la o parte, scripca la bărbie puindu-şi. Apoi cu degetele-i slăbănoage apucatu-s-a să cânte. Răsunat-au între pereţii cârciumei ba un ceardaş unguresc, ba o mazurcă, ba un tropak moscălesc, ba kamarinska şi kazacinska au o manea turcească. Dară beutorii cu capetele plecate tustrei şedea, încrâncenat bându, că albina dorului de Moldova le înţăpa inemele. Pe când să mântuie cântările, Şloime adusu-şi-o aminte şi de-un cântic moldovinesc, anume Cucuruz cu frunza-n sus, şi prinse a-l cânta. Atuncea tustrei ridicat-au răpide capetele cu ochii lucindu. Iară nu ştim: de la purpuriul amurgului luceau, că era soarele la asfinţitu, au de la lacrămi? Că ei aveau amintirile treze şi vedeau fără de sine icoane blânde din trecut, de la pământul înflorit al Moldovii: Ceahlăul cel neclintit, apele mâlcomite, pădurile nepătrunse cu miroznă de brad, târgul Ieşilor cu ţuguiele besearecelor mândre, Cetatea Neamţului îngrădită cu pustiu, coperită cu fulger… Cu anevoie este a să scrie jalea şi aleanul lor! Iară Petriceicu scos-a sodom de zloţi din tureatca ciobotei de datu-i-a lui Şloime cât nu făce, că toţi se minuna. Şi jupâneasa Braina, nevasta hangiului, muindu-i-se inema ei de jidoavcă, pusu-le-a cu sâială pe masă, de pomană, o cărăfioară verde de rachiu de stafide şi o strachină de chiftele de carne cu crupe. Atuncea prins-au mai avan să cură lacrămile la moldoveni, că bucatele acelea nu erau răle, da’ nu le plăce, că nu era de-a lor. Braina, mânuţele albe frângându-şi, plânge duios alăturea de ei. Iară Szmerel plesne din palme:
–Prosze bardzo, panie! În loc să am cârciumă şi gheşeft bun, am sinagogă, bag samă. În loc să bem şi să veselim, bocim şi facem pomene. Oi vei! Oi vei!
Şi Şloime săre ca un vrăghioiu cu scripca lui: Hava naghila, Hava naghila ve-nişmeha, uru uru ahim, adecă aiasta-i ziua pe care lăsat-o-a Domnul: să ne bucurăm şi să ne înveselim în ea, cum zice David împăratul. Iară moldovenii râde cu lacrămi. Iară după aceea diata din Przemâsl dăruit-a lui Petriceicu şi boiarilor pribegi moşii şi penzii; apoi făcutu-i-a şleahtici leşii, căci dară pentru dreapta credinţă s-au desţărat ei. Ş-acolo prinsu-l-a moartea pe Petriceicu ce-au fost domn cu dreptate la Moldova. Şi s-au stâns la leşi mulţi boiari, în pământ străin pristăvindu-se. După acee igumenul Nicodim, ce-au fost şi el pribeagu în Ţara Leşilor, s-a întos la Moldova şi tălmăcit-a în liniştea prisăcii de la mănăstirea Buciumeni psalomul 136 după cum urmează:
La râul Vavilonului şedeam
şi cu amar după Sion plângeam,
harfele frumos sunătoare
le-am pus în sălcii plângătoare.
Biruitorii cereau să le cântăm,
vrăjmaşii să ne bucurăm
“Cântaţi-ne cântările Sionului!”
Dar cum să cântăm cântările Domnului?
Cum să cântăm în locuri străine?
Cum să te uităm, Ierusalime?
Dreapta să-mi înţepenească,
limba-n gură să mi se lipească
de te-oi uita, Ierusalime,
şi mă voi bucura fără tine!
Iară Vasilie Dămian, ce-au fost treti logofăt, nu scrie aceste la izvodul său, măcar că fost-a şi el bejeneţ în Ţara Leşilor, iară Murguleţ logofătul îi era socru. Vor fi fost mâniaţi, cine mai ştie .
- 3. O, ȚARA MEA DE MINARETE !
Aventura conştiinţei mele, ca să-l citez pe Marin Preda, a început lângă o biserică. De când mă ştiu m-am trezit duminica şi în celelalte zile cu sărbători religioase în răsunetul cald al clopotelor şi în duruitul mărunt al toacei bătute ca nimeni altul de nenea Petrică Constantiniu. Prin anii de facultate, când începusem şi eu, drăgăliţă Doamne, să scriu nişte povestiri, prietenul meu cel mai bun mă sfătuia să nu scriu proză despre Mitică, ci una mitică, pe măsura firii mele şi a frumoasei biserici din preajma casei în care m-am născut. Mai târziu, aproape că m-am certat cu soţia pentru că nu le dădea voie copiilor noştri să meargă la biserică în serile deniilor şi în noaptea de Înviere. Eram şi sunt convins şi acum, că atunci, în copilărie şi în acele seri, se încheagă ceva frumos în sufletul copilului, ceva pe care îl poartă apoi toată viaţa. Aşadar, concluzionând şi simplificând, pot spune ca un personaj dintr-un celebru film gruzin: „Ce drum e acela, dacă nu duce la o biserică?”
Eh, dar acestea au fost odată. De câțiva ani încoace, nu trece sărbătoare lăsată de la Dumnezeu, d-apoi cununiile, d-apoi morţii(iar la noi mor ca muştele,nu se răceşte bine unul, că urmează altul; o fi din cauza crizei), fără să nu ţi se urle în urechi toate slujbele de la Alfa la Oneaţă, vorba unuia. Oamenii bisericii au început să se închine Măriei Sale Microfonului mai abitir ca Domnului Dumnezeului Nostru. Dascălii îşi smulg microfonul unul altuia şi răcnesc cât ce pot în el cuvintele sfinte, la fel cum patronii de prin mahalale, în aşteptarea clienţilor, pun mititeii la grătare şi dau la maxim difuzorul cu baragladine maneliste. Din spusele părintelui, care cântă mai moderat, se mai înţelege ceva-ceva, din cele ale dascălilor însă, care ţin microfonul drept la gură, gata să-l înghită, se aude doar un bubuit înfricoşător, ca la venirea vremii aceleia, a vinului aprinderii mâniei lui Dumnezeu. Ce mai, în biserică e ca într-o discotecă; mai lipsesc doar urletele credincioşilor, cum urlă fetişcanele pe la discoteci, parcă muşcate de şarpe. De-atâta huiet până şi sfinţii de pe ziduri şi din icoane au dureri de urechi. Sfântul Nicolae a ajuns surd toacă şi nu mai aude rugile oamenilor. Calul Sfântului Gheorghe, spăimântat de bubuitul cântărilor, s-a întors cu, scuzaţi, coada către balaur. Iar Maica Domnului e mai roşie şi mai ruşinată ca niciodată.
De-atâta zgomot, câinele meu Bambucea urlă incontinuu, iar când cu molifta postului, ca din senin, era mai să rupă nişte anterie. Am de gând să-i fac de petrecanie, ca să-l scutesc de dureri, săracu’! Femeile din sat n-or să aibă ce înroşi de Paşti, pentru că găinile, gâştele, curcile şi celelalte cobării se ouă tot mai prost, presupunându-se că orătăniile sunt stresate din cauza urletelor. Cât despre oameni, ce să mai spun! Tot ascultând slujbele, pare că sunt cam duşi. Pătrunşi de cântările sfinte, consătenii mei au ajuns să vorbească oarecum biblic. La magazin au loc discuţii de genul: „Dom’Liviu, aveţi pâne?” Răspuns: „De la Domnul să cereeem!” Nenea Vasile: „Ai fiert fasolele, Ileano?” Tanti Ileana: „Acum şi pururea şi-n vecii vecilooor!” Întrebat de o reporteriţă cum a desfăşurat campania electorală, primarul a răspuns anapoda: „Cu moartea pre viaţă călcââând. Şi celor de la blocuri viiaţă dăruindu-leee!” Ţiganii veniţi după flori întreabă: „Cum daţi zarnacadelele?” Sătenii îşi uită interesul şi răspund: „Domnul a dat, Domnul a luat, în veci fie numele Domnului binecuvântat!”
În Iaşi situaţia stă la fel. Dacă o iei duminica, de pildă, de la Palat înspre Piaţa Unirii, dai numai peste minarete în care muezinul îşi face strigarea. După minaretul de la Sfântul Nicolae Domnesc, urmează minaretul de la Trei Ierarhi, dar nici cel de la Mitropolie nu se lasă mai prejos. Cântările divine se înalţă în văzduh de la toate bisericile şi se împreunează împotriva firii, amestecând alandala crearea Evei şi facerea arcei lui Noe, de pildă: „Iară coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie…unsă cu smoală şi pe dinăuntru şi pe din afarăăă.” Şi uite aşa avem ceea ce turcii cuceritori n-au putut să înfăptuiască niciodată: o Moldovă de minarete!
Lăsând aceste şuguieli de clacă la o parte, mă întreb şi întreb pe înalţii prelaţi ai Bisericii: la ce folosesc aceste slujbe urlate către mulţime? Să năucească şi mai rău pe oameni după gâlceava politică fără noimă, după OTV şi toată bulibăşeala de la televiziuni, după muzica dată la maxim din maşini, din apartamente şi de peste tot? Cred înaltele feţe bisericeşti că nivelul credinţei creşte direct proporţional cu nivelul decibelilor? Aceasta să fie Biserica misionară de care se tot vorbeşte în ultima vreme? În puţina mea credinţă, simt că biserica este un loc unde trebuie să te reculegi, să te linişteşti. Însăşi credinţa românilor a fost caracterizată drept chietistă, adică liniştită, molcomită, fără suişuri şi coborâşuri abrupte, fără nici un exces şi… pasivă, oricât nu i-ar plăcea „omului recent”acest lucru. Sfintele Taine-corectaţi-mă sfinţiile voastre, dacă greşesc-nu se urlă, ci se şoptesc în lumina scăzută a sfântului lăcaş, prefirată prin ferestrele înguste, ca la Voroneţ, la Humor…
Sigur, e absurd să gândim la revenirea Bisericii în puritatea ei adamantină. Biserica se mai schimbă, vremurile lăsându-şi amprenta şi asupra ei. Dar drumul acela către o biserică, de care vorbeam la început, nu trebuie să fie însoţit de difuzoare date la maximum. Destui oameni cu care am discutat, gândesc asemeni mie, dar se ruşinează să protesteze, că doar n-o să reclame Biserica la poliţie pentru încălcarea liniştii publice.Îmi asum posibilul oprobriu al unora şi altora şi cer cu umilinţă: mai încet, vă rugăm, mai încet!
4.CINE CONDUCE ŢARA ROMÂNEASCĂ?
«Cînd venea seara tîrziu de la crîşmă, bunicul avea obiceiul să-l cheme pe băiatul lui, adică pe tatăl meu, să-l aşeze pe laiţă şi să-l întrebe: „Măi, ia să-mi spui tu mie, cine conduce ţara românească?” „Măria Sa Regele”, răcnea tata din toţi bojogii. Mulţumit, bunicul îi ardea un dupac după cap şi îi dădea cîteva acadele. Într-o scurtă vreme tata răcnea: „Legiunea şi Căpitanul”. Şi iarăşi: dupacul şi acadelele.
Cînd tata venea seara tîrziu de la bufet, avea obiceiul să mă cheme, să mă aşeze pe scaun şi să mă întrebe: „Măi, cine conduce ţara românească?” „Tovarăşul Nicolae Ceauşescu”, urlam ca din gură de şarpe. Tata îmi trăgea „o castană” prin păr şi îmi dădea nişte bomboane cu lapte năclăite.
Cînd veneam de la non-stop, aveam obiceiul să chem pe vreunul din băieţii mei, să-l aşez în fotoliu şi să-l întreb: „Măi, ia să-mi spui tu mie, cine conduce ţara românească?” „Dracu’ ştie, tată. Dracu’”, îmi răspundea băiatul. Îl mîngîiam pe cap şi îi dădeam cîteva dropsuri cu ananas».
RADU PĂRPĂUȚĂ este moldovean din Iași, traducător, un prozator talentat și iubitor de Ion CREANGĂ…
Citeşte şi
Roman foileton, NERO, BRAC GERMAN, episodul 13 …
SUBSTITUIRI, cu doamna Dana NEACȘU, un serial excepțional, într-o confesiune tulburătoare…
SOVIANYSME, cu Octavian SOVIANY…
Un mare regizor, Constantin VAENI și rubrica sa ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Desigur, o bogată PICĂTURĂ CHINEZEASCĂ…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ, poeme altfel, de Puiu JIPA…
JUNIORI DE CARABELLA, despre draga de școală, cu Marius Alexandru DINCĂ…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE, cu domnișoara Erica OPREA…
POMPIJIPISME și interferențe metaforice…
LONDRA LA PAS, cu Cristian Gabriel GROMAN și dorul lui de casă…
Scriitorul târgoviștean Ioan VIȘTEA, cu RAFTUL CU PROZĂ SCURTĂ…
Marele actor Puiu JIPA și rubrica sa AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI și Teodor Constantin BÂRSAN…
Domnul profesor Petre STOICA și STRATEGII DE DISTANȚARE…
JUNIORI DE CARABELLA, cu domnișoara Daria STEMATE…
Domnișoara Ioana PIOARU și rubrica ei LECȚIA DE ZBOR…
Doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN și REFLECȚII PEDAGOGICE…
REFLECȚII MINORE, cu domnul profesor Alexandru IACOB…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, cu doamna profesoară Mihaela MARIN…
Domnișoara Alexandra MOCANU și rubrica ei STUDENȚEȘTI…
Doamna Dana NEACȘU, doctor în filosofie, cu AMERICA LA NOI ACASĂ, direct din New York…
CULTURA ONLINE, rubrica domnului profesor Daniel TACHE, doctor în filologie…
TERAPII ÎNGÂNDURATE, cu scriitorul Ioan VIȘTEA…
CULTURA URBANĂ, cu domnul doctor în filosofie Pompiliu ALEXANDRU…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
Doamna Mariana OPREA STATE și rubrica ei, ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI…
JUNIOR DE WORCESTER, cu Bogdan VLĂDUCĂ…
Radu GEORGESCU și rubrica sa CULTURA GLOBALĂ…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu domnișoara Cătălina CRISTACHE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
