LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ: O SAMĂ DE MĂSCĂRI…

 

              Atenție! Textul de mai jos nu este document istoric, cum au crezut unii, ci este o proză de- a mea.

 

De dumnealui Kostakelu sin Grigorie Terziman ot târgul Ieşilor, terfeloagă ce s-au pierdutu, ce cu voia lui Dumnedzău găsit-o-am noi, Radul ot Tomeşti, preaumil uricariu i tâlcovnicu, într-un Presvitelnic zăhăit i rătăcit, din slavoneşte anevoind a o tălmăci, pre limba mai nouă înturnând-o, în vremea domniei binecinstitorului de Dumnedzău[1]…

 Cuvântul I. Zice că odată vladâka Romanului, preasfinţitul Calinic, ar fi zisu Măriei Sale sveti Ştefan chiar în sfânta besearecă, şi era boiari veliţi, boiari de rând, ba şi den prostime de faţă:

– Măria Ta, nu te mai saturi de răle cu cele muieri. Te învoieşti cu ele la curvăsării în afara sfintei cununii, batăr că, slavă Domnului, ai tot avut muieri legiuite câte-ai pohtitu şi pe cine-ai pohtitu. Şi aiasta fără să asculţi de feţele bisericeşti. Au nu te-a bate Domnul Dumnedzăul nostru? Iaca aşa zisu-i-a preasfinţitul, că era spurcat foarte la gură. Atuncea boiarii, poporănii, toţi, îngheţat-au, căci îl ştia pe Măria Sa degrabă vărsătoriu de sânge nevinovatu. Fărădecât sfârâitul lumânărilor se auzea! Şi sfinţii din icoane se uitau cu ochi holbaţi de spărietură. Iară Măria Sa întorsu-s-a către norod şi zis-a, făcându cu ochiul:

– D-apoi dă, ce să-i faci! Mai bine cu fimei decât cu barbaţi. Şi au prins a râde boiarii şi prostimea de se clăteau policandrele şi se stângeau lumânările din sfeşnice de atâta hăhăială. Iară Calinic, lumânare stând, scăpat-a din mână Sfintele Taine, cu musca pe căciulă simţindu-se. Că el se împreuna cu parte bărbătească, înfierbântat cum era ca un câne spurcatu. Pesemne că necuratul răzvrătitu-i-au gândul, ochii de la Dumnedzău înturnându-şi. Că alege băieţi făr’ de musteţi, cu trup nalt şi boi subţire, şi se aprindea cu pohtă satanicească şi scârbavnică asupra lor, pângărindu pre mulţi. Şi purta cu el mirodenii, rumineli şi unsori de cele muiereşti din Fanar[2], ca să-i ispitească cu amăgele, iară părinţilor zicea că îi ia posluşnici pentru posluşanie, învăţătură, purtare moralicească i procii. Vai, vai, vai! Batăr de-ar fi fost grec au păgân mai zicu, dară era român afurisit şi den cliros! Şi satana de popă se sumuţa acuma asupra lui vodă! Mai auzit-ai aşa ceva, iubite cetitoriule? Măria Sa Ştefan, fie-i numele în veci pomenit, cu mâna lui ridicat-a boaitei Sfintele Taine. Pe urmă grăit-a către gloata adunată zicându:

– Până acuma Io Stefan voievod închinatu-ne-am la feţele bisericeşti. De-acuma, bag samă, că-i de trebuinţă să ne închinăm şi la dosurile bisericeşti. Şi iară s-au prăpădit de râs poporenii. Era o chirfosală în besearecă de ziceai că eşti la vreun han au la vreun mitoc cu vin pelin. Pufneau a râde în bărbi până şi boiarii cei veliţi îndelungaţi în zile. Vel-logofătul Tăutu, mare mehenghi şi meşter la voroavă, zice şi el de colo:

– Dosuri bisericeşti, Măria Ta, da’ bortelite. Acuma hăhăiala, gândescu, ajunsese până în al şaptelea cer. Numa’ la iarmaroace, cându giucau pehlivanii şi caraghiozii, se mai hohotea cu atâta pohtă. După un aşa cabazlâc, mascaraua de Calinic n-a mai zis nici cârc. A tăcut mâlc, asemine purcelului fript cu morcovul în rât, şi s-a căit de gura lui cea spurcată. Dară căinţa cea de pe urmă întru nemica nu este. Zicu unii că în urmă Calinic s-a desţărat. Alţii că s-ar fi pristăvitu de ruşâne. De! Aşa zicu den boiari bătrâni să fi fostu, fărădecât noi nu avem ştire de-i adevăratu au ba.

 Cuvântul II. Mult plăcutu-i-au Măritului Ştefan caii, mai cu samă Voitiş. Da’ nimine n-a scris că-i didesă numele după calul ce-l ave Ion Barabulă, un plăieş al său. Fost-a acest Barabulă voinic de nădejde, dară beţiv foarte. Ş-odată de sfinţii împăraţi Costandin şi Elena îmbătatu-s-a clampă Barabulă, că primisă cinci vedre de vin de la Măria Sa pentru faptele lui cele vitejeşti. Că de viteaz era viteaz, numa că, de tehui ce era, se tâmpla oareşicând să bată vitejeşte în ai săi. Iară Ion, după a treia vadră băută, se încălără şi purcese să mâne pe Voitiş la ceriu. Se înălţară ei şi se înălţară anevoie, că se cereau multe nevoinţe la un drum ca acela, da’ şi Voitiş era cal tare credincios. Ş-ajungându la ceriuri, Ion dete peste o lumină mare, bucurie şi înfricoşare în suflet năpădindu-l. De bucurie voit-a să be, dară celelalte două vedre rămăseseră pe pământ. Drept aceea, Ion a coborât pe pământ şi lăcrăma că nevoinţele lui fost-au în deşert. Plânge amar şi se căina calului. La soţii săi povestindu, istoria lui ajuns-a s-o ştie cu mic cu mare. Şi, după naravul moldovenilor cel rău, râde de el. Au fost căzute aieste voroave şi-n urechile Măriei sale. Iară Măria sa a zâmbit a râde şi a întrebat:

– Au calul ce zice?

– Nimica, Măria ta! Ciuleşte din urechi şi lăcrămează şi el. Iară Măria sa zis-a că, uite, Barabulă era să-l atingă pe Dumnedzău mai degrabă decât sahastrul Daniil Putneanul. Iară ţiganul Pârliţă, vatavu tabunului de strânsură, ce ave grijă de cai ca de ochii din cap, sare şi el:

– Bine măcar că n-o rămas calul acolo. Atuncea Măria sa auzindu, plesnitu-s-a cu palma preste frunte.

 Cuvântul III. Tâmplându-se Ştefan vodă în codrii Şomuzului, în casă cu pădurăriţa Irinuca, că pădurarul era trimăs cu carte domnească pre straşncă la târgul Romanului, boiarii aşteptau afară după obiceiu. Năroc cu ploştile de Nicoreşti şi Zghihară, că ar fi degeratu, dechembrie fiindu, iar vodă deznierdându îndelungu nurii pădurencei în odaia ce de curat. I tak ave obiceiu vodă în locuri pre multe, târguri, sate, în vârv de munte au la şesu, pre unde ave libovnice: fete mari, vădane au cu barbat. Aruncându frâul lui Voitiş în mâna vel comisului, intra năpustă în fiştecare casă, iară boiarii steteau în frigu, pe ploaie au ghiforniţă, incotele şi zbenguielile dinluntru ascultându. Zicu atunce, la Şomuz, că ar fi zisu logofătul Tăutu:

– Încă îi tare moşneagu’. Iară hulpea hicleană de Ulea paharnicul:

– Da, soarele Moldovii n-a apus încă. Iară voievodul tocma ieşindu, auzit-a voroava lor şi ar fi zisu:

– Ehei, Tăute, te-i învoi tu să îmbli la Irinuca, să şuguieşti cu ea şi s-o buluceşti.

– De şuguit, şuguiesc eu, Măria Ta, da’ ce mă fac după aceea?

– Da’ ce, iertatu-te-a Dumnedzău de cele trupeşti?

– Nu, Măria Ta, măcar că am optzăci bătuţi pe muche. Atâta că nu mă mai ţân genunchii aşa bine. Maria Sa a binevoit a râde, iară boiarii au râs după Măria Sa. Logofătul Tăutu, curagiu prinzându şi văzându moarea bună a Măriei Sale, grăit-a:

– Măria Ta, slobod îi a vorovi?

– Slobod, vel logofete.

– Măria Ta, eu zicu să adunăm laolaltă toate libovnicele Luminăţiei Tale.

– De ce, Tăute?

– Un steag de oaste să facem cu ele. Miratu-s-a foarte Măria Sa:

– Cum aşa, Tăute?

– Măria Ta, când şi-or pune iestea peptul la hotară… Iară Măria Sa pufnit-a în râs, iară boiarii au râs după Măria Sa.

– Adevăru-i, mai grăit-a voievodul, c-am făcut atâţia plozi că nu mai încap în Moldova de ei. Ce ziceţi, trecem şi pe la Răreşoaia? Da’ trebe să-i dăm de ştire.

– Măria Ta, daţi-i poruncă ş-o butelcă de frâncuşă olăcarului şi… la drum Aşa zicu să fi fost.

 Cuvântul IV. Către Pragul Fericirii cel Veşnic, Refugiul Sultanilor Glorioşi cât va dăinui lumea, Sălaşul Împăraţilor Mari Măriei Sale Împărăteşti, Preaînălţatului şi Nebiruitului Padişah, Domnului Îndurător,

 Prealuminaţilor viziri,

Noi Ştefan voievod[3], din mila lui Dumnezeu domn la Bogdaniei (Moldovei), ne închinăm cu plecăciune Măriilor Voastre şi Vă trimitem cu adânc respect această fatihnâme (scrisoare de biruinţă). Aflaţi că zilele trecute, în a doua zi a lunii ramazan (10 ianuarie), un buluc mare de osmanlîi de 150.000 de oameni, ca un vânt puternic aducător de nenorociri, a năvălit turbat în pământul nostru. Şi căpitanul de frunte al acestora era spurcatul Suleyman Hadîm Paşa beglerbegul, laolaltă cu acesta se aflau şi toţi nelegiuiţii din cloaca sus-numitului: şi Assan beg, ţapul cu barba plină de scaieţi, şi Ali beg, alt ţap logodit, şi fiul de căţea Skender beg, şi porcul de câne Hrana beg, şi râioşii zurbagii Valtival beg, Serafaga beg, domnul din Sofia, Cusenra Beg, Piri beg, fiul moimâţei Isac paşa cu toată puterea lor de ianiceri. Auzita-ţi fărădelege nemaiauzită, înşelăciune măiestrită, trădare fără pereche, mai presus de orice neruşinare!

Iar noi cunoaştem că Măria Voastră Împărătească n-a avut ştire de aceşti lotri şi fugari, fii ai lui Şeitan, şi nu le-a poruncit să jăcuiască şi să pricinuiască pagubă pământului nostru. Să fiţi încredinţaţi de aceasta, şi scriem fără nici o răutate şi hiclenie.

Ci ei – o, prea nebuni şi proşti! – în câneasca lor turbare, căutau bunuri şi hrană prin sate şi prin târguri, dar n-au găsit, căci ţara-i săracă. Umblau şi muşluiau precum porcii după ghindă au ca porcii de câne ce se aflau. Dar noi le-am dat dreptul sabiei noastre şi hrană să roadă oţelele noastre. Şi am ştiut cu ce să le umplem gura: cu pământ.

Drept aceasta, în ziua sus pomenită, lângă mocirla Racovăţ şi râul Bârlad de lângă Vaslülu-pazarî (târgul Vasluiului) ne-am ridicat împotriva lor, i-am biruit şi călcat în picioare pentru năravul lor cel rău, trecându-i sub ascuţişul sabiei noastre, pentru care lucru lăudat fie Domnul Dumnezeul nostru cu puterea Lui minunată. Căci nu ştim la Împărăţia Voastră, dar aşa este la noi: nimic nu se află mai de laudă pentru un principe creştin, decât să se lupte pentru credinţă şi să cadă chiar pentru ea, dacă aşa a vrut Dumnezeu.

După ce i-am dat în mlaştina morţii şi le-am luat capetele şi bunurile îndărăpt, nu i-am lăsat, ci i-am bulucit până la Dunărea cea mare, pisându-i acolo şi făcându-i să dea strigăt şi tânguire până la Înaltul Cuib al Fericirii Voastre. Ş-acolo au căzut mulţi de pe calul morţii. Pesemne zilele lor cele sfârşite! Iar altădată să se teamă de mânia noastră, căci le vom tăia coarnele, să nu mai socoată că numai ei sunt în lumea asta, nebăgând în samă treburile altora; şi îi vom trece prin fier şi foc şi în patru părţi îi vom hăcui şi îi vom osândi pentru mândria lor fără de samă. Dreapta să-mi înţepenească, limba-n gură să mi se lipească şi să nu mă bucur de Împărăţia Cerurilor, de voi uita aceste. Căci cum să ne bucurăm de cele ale lui Dumnezeu, de nu ne bucurăm de moşia noastră!

Unele vorbe căzutu-ne-au în urechi precum că porcii de câne sus-numiţi umblă nestingheriţi prin Împărăţia Voastră. Ar fi dară mai bine şi mai cuviincios să-i prindeţi şi să ni-i daţi nouă îndărăpt pe cei opt, căci pe Hrana beg omorâtu-l-am până acuma, să-i pedepsim noi, ca totul să fie spre cinstea şi gloria Măriei Voastre. Daţi-ni-i, aşadar, ca să alungăm mânia din sufletul nostru. Şi nu voi renunţa la aceasta, chiar de-ar fi să se prăvălească lumea toată asupra noastră.

Până ce îmi veţi trimite pe acei lotri zurbagii şi ageamii, lucru de care nu mă îndoiesc – mă jur pe sabia mea – să mă onoreze Măria Voastră – O, Mare Padişah Glorios – să-mi trimită un răspuns prin vreun capugibaşa, au ceauş, au batăr prin ultimul gazi din Împărăţia Voastră, au, de nu, măcar să lege o scrisoare de gâtul unui câne. Iar de voi primi-o, fi-vom aman de mulţămiţi şi vom întâmpina cânele ca pe iapa pe care a călărit Mohamed la paradis.

Dată la Vaslülu-pazarî în a şasea zi a lunii ramazan.

 Cuvântul V. Fost-a Istrate Dabija-Vodă om de ţară, bun, iară beţiv. Be vin mai mult din oală roşă decât din păhar de cristal, scrie Niculce la letopiseţ, zicându că-i mai dulce vinul din oală decât din păhar. La beţia lui pre mulţi îi da la armaş să-i spânzure. Iar dacă se trezea, nimica nu ştia, nici mai întreba; ci-i luase sama toţi şi, când orânduia ori pre cine la armaş ori la popreală, îi slobozea, căci ştiau că adăuza nimica nu era.

Şi mahmuru fiind odată de Sfântul Nicolae, Dabija-vodă vede ieşindu pe uşile împărăteşti, între lumini şi cântări, pre Sveti Nicolae aieve, în pieliţă şi oase, barbă albă, rotată, pre piept avându. Dendată vodă ploconitu-s-a la picioarele preacuviosului Nicolae.

–Sfinte Neculai, sfinte Neculai! Te-am cunoscut numaidecât! Aibi milă că păcătos îs. Multe răle făcut-am, iar viermii cei neadormiţi au să mă mănânce.

–Ai cam chefăluit, aşa-i?

–De amărât ce sunt, preasfinte.

–Şi de ce eşti amărât, Măria-Ta?

–De multe, preasfinte. Că urgisit-am pre mulţi fără de ştire, băut fiindu. Sunt eu hospodar al Ţării Moldovii, da-s ca un ciolan ros: nimeni n-are trebuinţă de mine. Iar funia s-apropie de par şi am sufletul încrâncenat, că trăit-am fără rost. Îmi vine să mă pun în patru labe şi să urlu.

–Ia şi te încrede în Dumnezeu şi mai lesne fi-va pentru tine.

–Am să mă încred, sfinte Neculai, am să mă încred! Da’ acum am o mare rugăciune la tine. Nu mă rog pentru de veci hodina sufletului meu şi pentru păcatele cele înşirate pe răboj. Mă rog în genunchi să-mi mai dai o viaţă, ca s-o trăiesc cum trebuie în nevoinţe şi-n păcate mai puţinele… că aman îmi place viaţa.

–Ehei, n-am eu căderea să-ţi dau altă viaţă, zâmbi a râde sfinţia sa.

–Dar cine, preasfinte? Că-n popi şi arhierei n-am încredere. Îs cu slabă credinţă, lacomi şi apucători, preasfinte.

–Cum aşa? pufni sfinţia sa.

–Apucă şi de la bogat şi de la sărac fără de nici o ruşine. Şi nu mai cunosc cele sfinte pentru care i-a îngăduit Dumnezeu în lume. Şi fac câte unele ca acelea că pesemne şi Domnului îi crapă obrazul de ruşine. Se îndulcesc cu de toate, cu frupt în post, ba şi cu muieri. Până şi înalt preasfinţitul mitropolit Ghervasie ţine ascunsă o hanţuşcă tânără, se zbenguie cu ea ş-o zgâlţâie cam de trei ori pe săptămână, cum îmi zic iscoadele domneşti.

–Taci, satană! ţi-ai băut minţile! zise mânios sfinţia sa, stupindu şi întorcându capul… Eşti clei, nu vezi? Nu mă cunoşti? Sunt mitropolitul Ghervasie.

Atunci Dabija-vodă, în simţiri venindu-şi, vede cu adevărat că era mitropolitul. Ş-a rămas ca o scroambă de ciubotă căscată.

–Ha-ha-ha! Chiar crezutu-m-ai, înalt preasfinte? Şuguit-am, că aşa-mi plac mie porojăniile, zise vodă dând să se ridice şi iarăşi plăcintă căzându.

–Rămâne-ţi-ar de cap, Istratie, cu şuguielile tale. Cât te mai rabdă pământul, că ţi-o mers buhul ca de popă tuns, fi-ţi-ar oala roşă de râs!

Şi vodă, grămadă căzându, prinse a se jelui.

–Să mă ierţi, Sfinţia ta, că şuguit-am ca un om prostu. Nu ştiu ce mă apucă aşa. Şi cu băutura! Se ţine scai de mine şi pace bună! Ştii vorba: Beţivului şi dracu’ îi iese în cale cu ocaua plină. M-aş duce până la capătul pământului să scap de pacostea asta. Se vede că cel necurat mă munceşte. Şi când mă apucă, mă apucă, ce-mi poţi face?

Ş-apăi după aceea o ţinut el Dabija-vodă post o vreme întru ale vinului, da’ pe urmă gânditu-s-a că vinul e sângele Domnului, mai cu samă ceala porfiriu de la Pîhneşti, unde ave’ el moşie. Ş-o început iar s-o ţină aşa, în spaima poloboacelor, până l-au mazilit. Iar după aceea letopiseţu’ nu mai zice nimic de Istratie Dabija. De bună samă că binevoit-a Dumnezău a-l strânge la Sine, ca să-l lumineze cu agheasmă şi cu mir întru credinţa cea adevărată sau, mai ştii, c-o vorbă bună şi c-un păhar dulce, că fost-a om bun, milostiv şi nelacom întru alte cele.

 Cuvântul V.[4] În domnia lui Duca vodă cel Bătrân mari săcită fost-a de vară, de să sfarogise tăt, cât să spăriesă lăcuitorii. Iară Duca vodă, omu evlaviosu foarte, au poruncit să se facă litanii pe la tăte besearecile ca să plouă. Mai didesă poruncă de strânge tăţi preuţii, diaconii Ieşilor, la beseareca Curţii. Şi după ce-i băga dimineaţa în besearecă, pe la trei ceasuri de noapte, pune ciohodari la uşă şi nu lăsa nice pe unul să iasă afară, până pe la şese ceasuri cătră sară, ca să se roage pentru ploaie. Iară de ieşe la umblătoare, saracii preuţi, tăt cu ciohodari după ei ieşe.

Şi într-un rând strâns-a icoanele cele scumpe de pe la tăte besearecile, numa-n aur şi argint îmbrăcate, scoţând sfintele moaşte ale Prepodobnoi Paraschivii. Şi merge mitropolitul şi cu tăţi vlădicii şi preuţii şi Măria Sa cu tătă boierimea, adunând şi slujitorimea în grădina ce mari de supt curţile domneşti, făcând agheazmă, cetind moliftele cele de ploai, trimeţând armaşii de strânge norodul, barbaţi, fimei, plozi, fete, de-i aduce ca să asculte rugile.

Noroc de ploai fost-a chiar în ace zi, da’ norocul dracului, că milostivul Dumnedzău au trimăs ploai potop, îndurându-se de-o grindină cu boaba cât oul de porumbel, înecându tăt ce mai rămăsăsă de la arşiţă

Iară vodă, mânios, din măsele crâcnindu, umbla prin faţa preuţimii ocărând:

– Care nu te-ai rugat cu credinţă, măi? Cerile mamei voastre! Paştele şi grijania cui v-o făcut!

Că el n-ave bani de peşcheşuri şi mucareruri şi alte angarale – de aceea sudue.

Iară mitropolitul îşi făce cruce ca înaintea Satanei.

Cuvântul VI. Fost-a Ştefan Petriceicu-vodă fecior de boiar de ţară, moldovan drept, dară n-avut-a noroc de domnie, fiind el om blând şi slab. Cine cum îi grăia cevaşi, îndată pre toţi crede şi toţi erau fără frică de dânsul. Voit-a să lese pe turci şi îşi întindea mintea către leşi, dară boierii cei veliţi părăsitu-l-au, cu pre puţini şi tineri boiari rămânându. Geaba vorovea el că destul ne-au călărit păgânii pe deşelate şi că trebe să fărâmăm urgia turcului, să ne răscumpărăm pământul nostru strămoşesc. De frică, boiarii cei mari rămas-au de-a’mboulea, tot cu agarenii. I tak domnit-a numa un an Petriceicu şi tot de-a călare, că ţara biata era tot băjenită. După aceea, hiclenindu-l şi surpându-l din domnie boiarii veliţi, băjenitu-s-a şi el în Ţara Leşilor, la ţinutul Przemâsl. Acolo merge des la hanul lui Szmerel, în vin amarul înecându laolaltă cu doi prietini: Neculai Murguleţ, biv vel logofăt, şi Ilie Moţoc, biv vel medelnicer. Şede singuri la han ca nişte sahaştri, bând vin mazovian şi nevorovindu cu nime. Iară tot acolo era un lăutariu vestit din scripcă, un jidov pre nume Şloime Melţer. Ci dar Şloime, tot văzându-i în gânduri căzuţi, nice să-i mănânce talpele la Hava Nagila, cercat-a să vadă ce neam îs: au unguri, au moscali, au litvani, au zaporojăni, au ce naţie. Aşe că, oftându, încovoiatu-şi-a capul la o parte, scripca la bărbie puindu-şi. Apoi cu degetele-i slăbănoage apucatu-s-a să cânte. Răsunat-au între pereţii cârciumei ba un ceardaş unguresc, ba o mazurcă, ba un tropak moscălesc, ba kamarinska şi kazacinska au o manea turcească. Dară beutorii cu capetele plecate tustrei şedea, încrâncenat bându, că albina dorului de Moldova le înţăpa inemele. Pe când să mântuie cântările, Şloime adusu-şi-o aminte şi de-un cântic moldovinesc, anume Cucuruz cu frunza-n sus, şi prinse a-l cânta. Atuncea tustrei ridicat-au răpide capetele cu ochii lucindu. Iară nu ştim: de la purpuriul amurgului luceau, că era soarele la asfinţitu, au de la lacrămi? Că ei aveau amintirile treze şi vedeau fără de sine icoane blânde din trecut, de la pământul înflorit al Moldovii: Ceahlăul cel neclintit, apele mâlcomite, pădurile nepătrunse cu miroznă de brad, târgul Ieşilor cu ţuguiele besearecelor mândre, Cetatea Neamţului îngrădită cu pustiu, coperită cu fulger… Cu anevoie este a să scrie jalea şi aleanul lor! Iară Petriceicu scos-a sodom de zloţi din tureatca ciobotei de datu-i-a lui Şloime cât nu făce, că toţi se minuna. Şi jupâneasa Braina, nevasta hangiului, muindu-i-se inema ei de jidoavcă, pusu-le-a cu sâială pe masă, de pomană, o cărăfioară verde de rachiu de stafide şi o strachină de chiftele de carne cu crupe. Atuncea prins-au mai avan să cură lacrămile la moldoveni, că bucatele acelea nu erau răle, da’ nu le plăce, că nu era de-a lor. Braina, mânuţele albe frângându-şi, plânge duios alăturea de ei. Iară Szmerel plesne din palme:

–Prosze bardzo, panie! În loc să am cârciumă şi gheşeft bun, am sinagogă, bag samă. În loc să bem şi să veselim, bocim şi facem pomene. Oi vei! Oi vei!

 Şi Şloime săre ca un vrăghioiu cu scripca lui: Hava naghila, Hava naghila ve-nişmeha, uru uru ahim, adecă aiasta-i ziua pe care lăsat-o-a Domnul: să ne bucurăm şi să ne înveselim în ea, cum zice David împăratul. Iară moldovenii râde cu lacrămi. Iară după aceea diata din Przemâsl dăruit-a lui Petriceicu şi boiarilor pribegi moşii şi penzii; apoi făcutu-i-a şleahtici leşii, căci dară pentru dreapta credinţă s-au desţărat ei. Ş-acolo prinsu-l-a moartea pe Petriceicu ce-au fost domn cu dreptate la Moldova. Şi s-au stâns la leşi mulţi boiari, în pământ străin pristăvindu-se. După acee igumenul Nicodim, ce-au fost şi el pribeagu în Ţara Leşilor, s-a întos la Moldova şi tălmăcit-a în liniştea prisăcii de la mănăstirea Buciumeni psalomul 136 după cum urmează:

 La râul Vavilonului şedeam

 şi cu amar după Sion plângeam,

 harfele frumos sunătoare

 le-am pus în sălcii plângătoare.

 Biruitorii cereau să le cântăm,

 vrăjmaşii să ne bucurăm

 “Cântaţi-ne cântările Sionului!”

 Dar cum să cântăm cântările Domnului?

 Cum să cântăm în locuri străine?

 Cum să te uităm, Ierusalime?

 Dreapta să-mi înţepenească,

 limba-n gură să mi se lipească

 de te-oi uita, Ierusalime,

 şi mă voi bucura fără tine!

 

Iară Vasilie Dămian, ce-au fost treti logofăt, nu scrie aceste la izvodul său, măcar că fost-a şi el bejeneţ în Ţara Leşilor, iară Murguleţ logofătul îi era socru. Vor fi fost mâniaţi, cine mai ştie[5].

 Cuvântul VII. Vodă Costandin Mavrocordat, gânditu-s-a cu capul lui mare să strângă tăti putoriştile di pi drumuri în zidurile de la svete Gheorghi. Strâns-au oamenii domneşti optzăci di muieri răli. Şi care barbat voie şi să învoie cu vreuna din ele, plăte taxâldarâm la domnie şi o lua cu cununii. Numa nu să pre îngrămăde barbaţii. Iară tălăniţele mure de foami la svete Gheorghi şi era goale. Cere milostenii prin zaplaz şi spune măscări la ominii care trece pi uliţâ. Noroc di buna Doamnă Ecaterina, măcar că greacă, cari li trimite pâni şi lumini, să nu şadă pi-ntuneric. S-o găsât şi pohticioşi să ieie aşa muieri, da’ Dumnedzău i-o pedepsât. Aşa s-o întâmplat cu jupân Şmuel, mindirigiu de la rohatca Păcurarilor. Măcar că cumunitatea i-o spus să s-astâmpere, el nu s-o lasat. Bătrân fiindu şi văduvoi, s-o gândit să-şi deznierde bătrâneţele c-o pârţoţină de aieste, carele să-i încălzască oasele bătrâne în aşternut. Da’ i-o ieşât deznierdatu’ pi nas. Ş-o ales pi una Aniţa, trupeşă şi tânără, da’ ştiţi vorba bătrânească: Di diparti trandafir, di aproape borş cu ştir. Sau: Di diparti lac înflorit, di aproape lac împuţât. Distrabalata şi dizmaţata aiasta era o amăgelnică, o tălpiză ş-o şugubaţă ci nu s-o pominit. Di îndatâ, fleoarţa şi curviştina, i-o găsât vicleşug lui jupân Şmuel şi i-o spus că-i cinstită şi curată ca Sfânta Vergură şi numa “împrejurărili vitrigi” o făcut-o să calce strâmb, da’ numa aşa, o datâ, di două ori. Îi zice că-i orfană, sărmănica, şi că Agia o râdicat-o degeaba, fără di vinâ. Da’ pi ie o târnosât-o pi sub garduri şi pi sub poduri un righiment di cazaci, da’ ce zâc eu, o armie di oamini. Însă jupân Şmuel i se uita în ochi, cum ţi se uită ghiţălu’ înainte să-l tai. O pupa, o nenere… Ptiu, ci însamnâ să te prosteşti la bătrâneţă!
Şi uite aşa putoarea dracului i-o dat jupânului frenţia sau boala franţozască ce mai nainte se chema procajen, într-un sfârşit, boala curvarilor. Şi scurtă vreme jupân Şmuel o murit cum îi mai rău, în dureri, frenţit. Iar rauca di Aniţa o agiuns mindirigiţâ. Dacă vă puteţi închipui! Pi urmă domnia n-o avut ci faci şi li-o dat drumu’ la tăti distrabalatili. Ş-atuncea să te ţâi, frate, c-o început mai dihai curvăsăria şi depravaţiunea în târgul Ieşilor şi-n tătă Moldova. Na, căpoiul cel prost a lu’ Costandin Mavrocordat[6].

 Cuvântul VIII. Când au înscăunatu al treile pe Costandin Mavrocordat, tâmplatu-s-a lucru de poveste. Îmbrăcatu-l-au boiarii cu căftan domnesc de samur cu bumbi de argint aurit, iară peste caftan ave lanţ gros de aur, după obiceiul domnilor moldoveni. Iară caftanul era de la vistierie, de 20 000 de aspri. Şi l-au dus pe vodă la besearecă de i-au cetit mitropolitul Ghedeon moliftele de domnie, puindu-i omoforul pe cap. Apoi preasfinţitul Ghedeon şi vel postelnic, de subţiori ducându-l, aşezatu-l-au în strana poleită de de-a dreapta. Atuncea cântăreţii glăsuiră rugăciunea Tebe Boga hvalim, iară boiarii, îmbrăcaţi cu benişuri de ţărămonie, orânduiţi după rangul lor, i-au sărutat mâna, mnoga leata zicându-i. Din Sveti Nikolai ieşindu afară, vodă Costandin încălicat-a calul domnesc numa în aur şi petre scumpe, înainte mergând un polc de oaste, pe urmă boiarii şi domnul încălăraţi şi gloatele din urmă. Un slujitor domnesc zvârle din când în când pumni de mahmudele. Puradeii se buluceau şi înhăţau bănuţii din stratul gros de colb. Târgoveţii cu stare, în straie de sărbătoare, călcau iute peste mahmudeaua căzută în colb, apoi, heghemoniconul stepenei lor netulburat păstrându, o rădica fără grabă, ca să n-arate că-s lacomi, şi mulţumea lui Dumnedzău pentru dar. Cu halai mare, slobozind puştile şi sâneţele, sunându din trâmbiţe şi surle, clopotele trăgându la toate besearecele Ieşilor, au mărsu vodă ocol pe uliţa mare la preumlare şi priveala gloatei, iară la fârşit turnatu-s-a în curţile domneşti să primească steagul de domnie. Iară uliţa mare era gătită să vie de la Beilic capugi-başa Hasan-aga Cicala zade cu sangeacul cu două tuiuri, care are semiluna în vârv, cu ahidname, adecă cartea de legământ, şi cuca domnească. Ioniţă treti-ciohodar dăduse poruncă să întindă târgoveţii scoarţe şi covoare florate pe ceardacuri, pe garduri şi la caturile de sus. Ciohodarii măturaseră uliţa ş-aruncaseră căldări de apă pe gios să mai steie colbul, iară acuma se odihne la umbră, aşteptând să vie turcul ca să-i strige maşala întru plăcerea lui. Iară Ioniţă tocma aranja nişte feate de mazâli să deie pâne şi sare, după obiceiul pământului, la capugi-başa. Şi pe Cehan vel-logofăt, care vine fără cabaniţă, nu l-au cunoscut.

Ce-i cu slăbăturile aieste, treti-ciohodare? Iară Ioniţă înturnându-se:

–Cu plecăciune, înălţimea voastră vel-logofete! Să iertaţi că nu v-am cunoscut!

–Dă-le pustiei de sfrijite! Pune, bre, nişte fătuci cu ţâţe mari şi curu’ asemine, să-i placă turcului.

–Aşa vom face, înălţimea voastră, aşa vom face! Dară Cicala zade, cu naravul lui de turc, întârzie să vie. Estimp se sleise mâncările la curtea domnească şi se încălzise vinul scos din vreme de la cramă, musculiţele cele bete bâzâindu roi. Vodă se preumbla cu mânile la spate şi-şi tot smulge barba. Şi pe când li se lungiseră urechile de foame, iaca şi halaiul turcului de vreo sută de akingii. În frunte merge capugi-başa pe un harmasar negru, nărăvaş, cu copitele albe de colb, cu părul lucindu, lustruit cu un capăt de covor tekin, că unduia steclind în bătaia soarelui; tot o apă meree se părea a fi. Capugi-başa era înfăşurat într-un halat verde cum îi smaragdul, iar din brâul verde brotaciu, înflorat cu fluturi zmeurii, ieşeau doua pistoale. În cap ave un turban trandafiriu de măsura unui cuib de cocostârc. Lângă capugi-başa deşela calul un ceauş kurd mare cât un munte: negru, urât şi cu urme de tăieturi pe faţă, de ziceai că-i fătat între cuţitarii din Ciurchii Ieşilor. Mai cu samă de kurdul cel mare cu şalvari roşi cu lampasuri argintii se minuna gloata. Calul lui cu crupa gioasă se zmucea nainte, dar era ţinut din frâu, muşcând zăbala în spume şi giucând pe loc cu picioarele din faţă de parcă ar fi călcat pe cărbuni încinşi. În urma lor un kul purta steagul cu două tuiuri din coadă de cal, iar altul ducea cuca pe o pernă roşă-stacojie. Alţi slujitori păleau cu latul iataganelor, strigând Sakân! Sakân! adecă Fereşte! Fereşte! şi dându în părţi calicii, betejiţii şi laia de puradei, care se buluceau cu cerutul. Fără păsare, akingiii călăreau tătărăşte, aplecaţi înainte, c-o mână pe frâu şi cu cealaltă în şold. Duduie uliţa podită, iară colbul se ridica până la nouri în urma lor. Ca să nu se-mbete norodul, se-nchiseseră dughenele, cramele şi mitocurile, dară pe din dos se be pe ruptele. Aşa că, bine făcuţi, ciohodarii zbierau acum cu glasuri dogite:

–Maşalaaa! Bravaaa! Işalaaa! Ioniţă treti-ciohodar, chiurluit bine şi el, adusese neşte tălăniţe başoalde şi ţâţoase de pe Podul Verde în locul sfrijitelor şi le aşezase, cu pâne şi sare pe tablale, în colţ la Trisfetitele. Când apărut-a bulucul acolo, pe feţele încinse, asudate şi pline de praf ale akingiilor stecleau ochii ca la lupi din cei hămesiţi, văzându-le.

–Turcul cel mare poate te-a potoli pe tine, Lisaveto! zice Ioniţă.

 – Una-i castravetele lui şi alta pearja ştiu eu cui, răspunde Lisaveta, făcând cu ochiul înspre gloata din preajmă, care râde ţinându-se cu mâinile de pântece. Agiungând la Trisfetitele, Cicala zade dă să cotigească înspre curtea domnească. Ceasul rău ori locul mâzgos, că oamenii domneşti aruncaseră apă în neştire, făcu să lunece harmasarul lui Cicala zade şi huştiuluc! căzu capugiul alivanta la pământ:

–Bre, bre, bre, ghiaur! Anasâna siktir! Să te ferească Dumnedzău de vorbele cele proaste turceşti, că se oţărăşte condeiul a le scrie. Era boţit rău capugiul şi aprins la mutră ca o potcoavă sub barosul lui Coilă de la covălia domnească. Ridicatu-l-au degrabă slujitorii pe capugiu, unii turbanul aşezându-i-l pe cap, alţii pe cal aburcându-l, alţii straiele ştergându, imineii sărutându.Iară de pe margine, Ioniţă treti-ciohodar porni să se caine:

–Vai, vai, vai, vai! Ne-am câcat în pălărie! Ce-o să zică vel-logofăt! Ce-o să zică vodă! Vai, vai, vai, vai! Aşa tâmplare fără de cale şi necuviinciosă mâniatu-l-a foarte pe capugi-başa Hasan-aga Cicala zade. Vârtejitu-s-a la curte roş cum îi gotca. Geaba sări vodă “ia,poftiţi, ospătaţi”, geaba se ruga cu multe cuvinte blânde ca să-i poată întoarce inema către dânsul, geaba îl îndulce cu daruri după cuviinţă. Colac peste pupăză, şi akingiii din spătărie mugeu ca bivolii să li se deie culus bahşişi, adecă milostenia de înscăunare. Două ceasuri l-au certat şi sâcâit turcul pe vodă, până ce ogoitu-s-a după cafele, de giuvaericalele, dinţii de peşte şi blănile de samur dăruite. Când medelnicerul bătu cu polonicul în caldarea cea mare de aramă de la cuhnii, plină cu pilaf şi carne de batal, akingiii mâncară şi se ostoiră şi ei. Apoi, lingând lingurile şi puindu-le în brâu, împărţit-au înde ei mătăsurile şi alte bogaserii primite. Estimp fârşi vorba şi Cicala zade:

–Aferim, bey Costandine! Halal! După ce plecat-a capugiul cu turcii lui, Cehan vel-logofăt zis-a:

–Avut-am noroc de om bun, Măria ta!

–Buuun! oftă uşurat vodă. Dumnedzău să-i deie sănătate şi bucurie! Că, drept să-ţi spun, când l-am văzut pe ceauşul ceala tăiet pe faţă, mă cam zugruma la gâtlej.

 Cuvântul IX. Bine a zis când a zis Înalt Preasfinţitul mitropolit Antim de la Iviria:

“Nu este neam pre pământ care înjură mai dihai ca noi: de lege, de cruce, de neam, de grijanie, de vascris, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie, de evanghelie, de toate Sfintele Taine ale bisericii, de ceară, de Paşti, de parastas, de sfinţi, de patruzeci de sfinţi, de panaghie, de candelă şi de altele sfinte. Şi nu nu ajung aste răotăţi, adăogăm altele şi tot cu numele necuratului în gură stăm, trimiţându-ne la dracu, la tat’su, la mama dracului, la naiba, la drăcea, la ăl de pe comoară şi tot aşa. Ba pomenim cu osârdie multe şi nevrednice de amintit ocări de mamă şi de zgău, de fătăciune, de scârbavnicul învârtoşat şi de alte cele scârbavnice pe care nu le îngăduie peana şi ruşinea a le spune.

 În loc a îndulci cu vorba şi cu mreaja învăţăturii celei bune auzul aproapelui, noi întinăm, veştejim, roadem ca în ghem cariu, ne răstim, ne răţoim, hârâim ca dulăii, mugim de bucurăm pe dracul, făcându-ne înde noi bou şi gloabă, şi vacă, şi marhă, şi capră râioasă, şi viţel, şi viţea, şi animală, şi iapă, şi ghibol, şi ghiboliţă, şi cioară, şi caţă, şi coţofană, şi pupăză, şi gheonoaie, şi vulpe şi vulpoi, şi gadină, şi urs, şi lup, şi curcă plouată, şi găină beată, şi curcan, şi gânsac, şi gâscă.şi raţă crăcănată,şi răţoi, şi dulău, şi javră, şi şarlă, şi cotarlă, şi dobitoc şi alte lighioaie pre câte nu le mai ştim.

 Mai rău decât păgânii clevetim, batjocorim şi potop de sudălmi, ocări şi vorbe de scădere iese din gura noastră ca din fundul Gheenei: ca să-l înghită pământul, ca să-l ia moartea, naiba, benga, ca să-l arză focul, ca să-l pupe măsa rece, ca să-l trăznească Dumnezeu şi sfântul Ilie, că Dumnezeul mamei lui, că să-l mănânce viermii, ca să-i pleznească fierea, maţele, bolboşii ochilor şi inima, ca să-l lovească damblaua, ca să i se usuce limba în gură, că fi-ţi-ar capu-al dracului, că hătui crucea ei de viaţă, că-i dat în Paşte, că să-l lovească toate pacostele de pe pământ, că mânca-l-ar frenţia, ca să-i mănânce rărunchii, ca să-i crape şi să-i sară ochii, să i se usuce mâna din umăr, să i se rupă picerele, ca să-i cadă cerul în cap, că să-l vadă în ţapă (nu degeaba zis-a turcu “înjură ca valahul de pe ţeapă”), ca să se umple de bube negre, că să-l calce vaca cea neagră, că să i se frângă gâtul, că să-l cocârjească benga, ca să-i fete câinii în suflet şi altele multe că-ţi dogoreşte obrazul de ruşine.

 Şi nu ne ajunge că îmbătrânim în păcat înjurând, ocărând, blestemând, clevetind şi luând în batjocură. În nemernicia noastră îi învăţăm şi pe prunci cu năravul sudălmilor, îi deprindem să înjure. Şi râdem, bucurând pe cel necurat, când aceştia, abia îngânând primele silave, se şi pornesc să spună vorbe spurcate, fără să ştie, bieţii copii, ce spun.

 Iar eu, nevrednicul şi mult păcătosul, ca tată sufletesc ce vă sunt, nu-mi este iertat să tac asupra acestora, căci nu putem să ne purtăm ca femeia desfrânată din pilda regelui Solomon: ea mănâncă şi îşi şterge gura şi zice: “N-am făcut nimic rău!”. Încovoiaţi-vă capul de ruşine şi pocăiţi-vă până mai este vreme, căci atâta vă spun: Şi răbdarea lui Dumnezeu are un sfârşit!”

 Cuvântul X. Trimis-a vodă Călimah pre doamnă-sa Caliopa şi pe coconi de Ovidenie, la Mănăstirea Hiliţa, unde este o icoană a Maicii Precista făcătoare de minuni, pentru închinăciune şi evlavie. Iar acolo, chiar în trupul mănăstirii, pălit-a pe Caliopa doamna îndrăcire mare, cu spume la gură, de nu putea slomni o vorbă, cât s-au spăriet toţi câţi erau acolo cu dânsa. Şi să mira ce să-i facă.

Iar vodă Călimah nu s-au gândit la păcatele cele multe ce făcuse şi să cadă la pocăianie, ci au zis că au fărmăcat-o şi au diochet-o pre doamna nişte călugăriţe, păcum şi Olimbiada, ce era mătuşa doamnii Caliopii, soră cu mă-sa. Şi le-au pus la mare cazne pe călugăriţele acele şi le-au spânzurat în şes la Frumoasa. Iar pe mătuşă-sa Olimbiada, muiere blândă ca oaia şi evlavioasă, au trimăs-o la Buciumeni, la mănăstire, şi o au zidit într-o chilie, lăsându-i numai o ferestruică, de-i da pe acolo o leacă de pită şi apă. Iar din acea chinovie Olimbiada scris-a către duhovnic, părintele Neonil, după cum urmează:

Preacucernice părinte Neonile,

Şed închisă fără de vină în temniţă, dară osânda ce mi-a dat vodă m-a înţelepţit şi m-a înfrânat întru multe. Iar acuma mai închisă sunt faţă de faţă cu moartea. M-aş amăgi să spun că nu mă temm de înfricoşata moarte, de năvălirea şi năprasna ei, căci frica de moarte e adânc săpată în inima omului. Aşa că, văzând slăbiciunea bătrâneţilor, boala şi starea în care mă aflu, mă înfricoşez de sfârşit. Ci eu, aflată în grija întristăciunii şi în frică, temându-mă de ceasul morţii, cu multă jale a inimii scriu aceste puţine rânduri.

Căci aşa simt nevoia acum, când mă aflu în temniţă. Dară în temniţă mai grea se află sufletul meu, pentru care mă rog la Dumnezeu, cum spune la Psalmul 141. “Scoate din temniţă sufletul meu ca să mărturisească numele Tău.” Datu-mi-am sama că oamenii puţinel gândesc la moarte, însă trebuie să ne nevoim ca totdeauna să fim gata de moarte, căci în toată viaţa trebuie să învăţăm a muri. Au nu vedem moartea pretutindeni? Nici un lucru nu vedem mai adese decât moartea şi nici un lucru nu credem mai anevoie decât moartea. N-o vedem în toate zilele noastre? N-o vedem afară pe uliţi? N-o vedem înăuntru, în casa noastră? O vedem pe la străini, o vedem pe la rudele noastre, o vedem la cei mari şi la cei mici. O vedem la prunci, la copii, la voinici şi la bătrâni ajunşi la neputinţă şi dureri şi boală. Cine este omul acela carele să vieţuiască întru această lume şi să nu vadă moarte? Că aşa-i omul, cum zice şi diacul nostru de la Talpalari:

Aşa omul pătimeşte

Pruncul nici n-apucă a creşte

Cel tânăr se veştejeşte

Că pe toţi moartea-i topeşte.

Iar a gândi de moarte şi să n-ai temere de dânsa este lucru păgânesc; tot aşa, a te teme de moarte şi să n-ai gândire de dânsa este lucru dobitocesc; iar a gândi de moarte şi să ai temere de dânsa este lucru creştinesc. Aşa ne învăţa părintele Calistrat de la Râşca, fie-i numele în veci lăudat.

Părinte, vreau să las blagoslovenie după sine, jertfă şi paos Domnului Dumnezeului nostru, căci, cine ştie, cândva Domnul va-ntoarce înmiit şi va ierta mie, păcătoasei, păcatele. Aşa că, părinte, mergi rogu-te la soră-mea Maria şi ea o să orânduiască toate cele. I-am pus aici un răbuş pentru pomeni, neuitând nemică; nice smochinele, nici stafidele, nici mierea, nici năramzele, nici cofeturile, covrigii, grâul, coliva, horilca, nici măcar poleiala, hârtia albă, racla, scoarţele de pe raclă, podurile, stârlicii, toiagul, lumânările şi tot, tot, tot. Căci vreau, părinte, o înmormântare frumoasă şi bogată, după obiceiul moldovenesc, cu multe tânguiri şi bocete (pentru aceasta i-am lăsat soră-mii vorbă să arvunească nişte bocitoarea tare bune pe care le ştiu eu, Mariţa şi Zoiţa lui Negură, poate le ştii şi mata) şi cu obicinuita cernire cu colivă, cu prăznuire şi celelalte pe care le ştii sfinţia ta.

Şi mai am, părinte, o fată de suflet pe care aş orându-i-o la locul ei şi aş mărita-o, cât mai am zile, căci trebuie să mă gătesc de mi se va tâmpla de la Dumnezeu moartea în calea ce merg, care este de obşte tuturor. Dară nu ştiu, căci sunt femeie proastă, cu cine s-o mărit? Mărita-o-aş cu un fecior din boierime, dară aceşti trăiesc în îndestulare şi buiecie şi se departă de Dumnezeu. Mărita-o-aş cu un fecior din sărăcime, dară, după cum am oblicit, se tâmplă că sărăcia şi năcazul întinează şi strică sufletele de tineri, înrăindu-i. Au ce să fac, părinte? Călăuzeşte-mă, că eu nu mă pot pricepe şi mă aflu în neajungerea cugetului.

Blagosloviţi, părinte, pre mult păcătoasa Olimbiada.

 

Iubite întru Domnul părinte Neonile,

Zilele îmi sunt numărate şi, măcar că sunt om, şi omul din fire iubeşte viaţa sa fără săturare, cerc să mă liniştesc şi să înţeleg toate. Căci din aceia zi când am văzut lumina, am intrat în calea morţii. Ea ne cosăşte pe toţi: de împărat nu i-i frică, de domn nu se teme, de boierii cei mari nu se siiaşte, pe bătrâni nu-i ocoleşte, frumuseţea nu iartă, tinereţile nu le cruţă. Acesta-i obiceiul ei, că vedeţi pre moarte cum o zugrăvesc zugravii: nu o fac cu arme ca pe unii sfinţi, ci cu coasă după dânsa, ca să cosască pe cei de pe pământ precum şuieră coasa şi taie florile câmpului. Of, of, of, n-am ştiut din vreme tăria ei, că altcumva îmi orânduiam viaţa şi o gustam. Căci eu trăit-am toată viaţa la cămări şi la jicniţă, stăruind toată ziua la stativă şi la iţe, păzind praznicele şi posturile, spovedindu-mă cu râvnă şi făcând mătănii. Atâta am ştiut! Încolo nimică!

Dar iar mă-ntorn şi zic cu vorbele lui Hristos: “Acela ce crede întru Mine nu va muri în veci”. Iar pentru aceasta nice lacrămile sunt cu cale, nice întristarea cu dreptate. Moartea călău celor răi, iar celor buni mare dar este. De aceea să plângem dulce pentru că ne vom hodini şi ne vom izbăvi de valurile cele supăralnice şi întristătoare ale acestei vremelnice vieţi. Mai bună e ziua morţii, decât ziua naşterii, că naşterea este începătura durerilor, iar moartea este începătura vieţii celei fericite. Cuvine-se să ne întărim şi bucurăm sufleteşte, căci vom ajunge în grădina raiului, mai aproape de Dumnezeu.

Fărădecât nu mai pot îndura, părinte. Vodă mâniatu-s-a că mai trăiesc şi a dat poruncă să nu mi se mai dea de-ale gurii şi să mor. Şi doi armăşei mă păzesc ca nu cumva monahiile să-mi dea de-ale gurii. Nici o prescură măcar! Şi mă topesc, sfinţia ta, ca o lumânărică. Iar ieri m-am rugat de armăşelul cel tânăr: “Flăcăuaşule, dă-mi mie ceva să mănânc, că nu mai pot răbda. Cât de puţin!” Iar el s-a înturnat cu spatele. “Aibi milă şi dă-mi ceva, cât de puţin. Azi sunt moşii de vară şi se fac pomeni.” Iar el s-a înturnat din nou. “Doar ai şi tu o mamă, flăcăuaşule! Nu ţi-e milă de ea? Şi eu am o fată de suflet, o cheamă Voichiţa. E cam de leatul tău. Fie-ţi milă şi gândeşte-te la o inimă de mamă. Dă-mi un colăcel! Măcar un colăcel!” “Nu cutez”, zice. “Măcar câţiva posmagi!” El iar:”Nu cutez” “Uite – zic – s-au făcut cireşele în livadă. Până aici vine mirosul lor. Adă-mi un pumn de cireşe!” Atuncea el s-a înturnat cu spatele, se temea de străşnicia poruncii domneşti, dară i-am văzut ochii înlăcrimaţi. Şi mi-am zis: are inimă bună, însă se teme pentru viaţa lui, căci viaţa nu şi-a trăit. Şi l-am iertat, părinte, l-am iertat. Binecuvântat fie Dumnezeul nostru, care a vrut aşa!

Şi să ştii sfinţia ta că, în ceasul acesta amar al meu, şi pe vodă îl iert. Şi n-am pathola asupra lui, adecă inimă stricată, căci nu ştie ce face. Dară Dumnezeu îl va pedepsi. Ci Vodă nu bănuieşte laţul ce-l va înstruna într-o bună zi, cum lupul pustiează codrii fără a bănui laţul şi groapa ascunse sub frunze ce-l vor da pierii.

Of, of, of, rău mă zvârcolesc, rău mă zbucium şi-mi arde inima în mine. Iisuse Hristoase şi Maică Precistă, iertaţi-mă pe mine, păcătoasa, că m-am lăcomit la colăcel… doar un colăcel…

Mă apuc de iznoavă de această epistolie şi nu ştiu, zău, de voi termina-o, căci sunt sfârşită. Acuma nu mai îmi este foame şi gândesc că de-acu încolo nici mai este cu putinţă să mă hrănesc. Oh, Doamne, dacă aş putea să trăiesc aşa, ca îngerii… Acum mi-e mai bine, nici nu ştiu, dacă visez au e aieve…

Astă-noapte se făcea că chinovia mea s-a umplut de lumină şi de căldură. Erau multe lumânări albe şi opaiţe atârnate pe pereţi. Un bărbat – parcă era tata, parcă nu era el – citea încet, bâiguit dintr-o carte cu tartaje roşii, iar ceilalţi ascultam în tăcere. Dar eu nu înţelegeam ce se citeşte. Focul pâlpâia roşu, lumânările ascultau şi ele, pâlpâind ca şi focul din sobă. O femeie – parcă era mama, parcă nu era ea – împletea lângă sobă: aduna în vârful andrelelor găurică cu găurică, pic cu pic! Apoi omul care era tata a închis cartea şi lumânările s-au stins…

După aceea nu mai erau luminile cele multe, fărădecât un căpeţel de lumânare cenuşie, iar chinovia era de ceaţă. M-am văzut pe mine copilă, cum dormeam, tuşind şi scâncind prin somn. Femeia care era mama turna picături într-o linguriţă de argint: pic-pic-pic! Iar bărbatul care era tata le sorbea cu buze albe. Lumânărica plângea cu lacrămi grele, cenuşii, iar pe pereţii de ceaţă se zvârcoleau lumini şi umbre. Femeia care era mama avea ochii roşi, dar împletea înainte: pic cu pic, găurică cu găurică! Apoi lumânărica s-a stins…

După aceea ardeau nişte lumânări mari, galbene. Bărbatul având chipul tatei şedea într-o ladă de lemn care mirosea frumos a scândură proaspăt geluită. Femeia care era mama plângea molcom. Copila care eram eu plângea cu năsucul într-o batistă şi se uita la acadelele de pe o colivă ca nişte picături de lacrimi colorate. Din cartea cu tartaje roşii citea altcineva. Lumânările trăgeau să moară înfricoşate. Şi erau mulţi oameni fără chip, nişte momâi cu cârpe în locul chipurilor. Momâile cântau deschizând gurile, dar nu le auzeam cântarea. Vedeam cădelniţa cum se înălţa în întunericul din tavan, cum pogora în lumina ceţoasă a lumânărilor: în sus – în jos, în sus – în jos, luminând – întunecând, luminând – întunecând. Apoi au luat lada şi au plecat. Şi lacrimile lumânărilor au încremenit.

Iubite părinte Neonile, să-ţi aduci aminte şi de mine şi să mă pomeneşti, unde cu cuvântul, unde cu molitva, unde cu pomenele. Binecuvântează şi iartă pe roaba lui Dumnezeu, Olimbiada.

 

 

[1] Mai departe textul predosloviei nu se poate desluşi (prof. Scordaliu).

[2] Trebuie să fie o greşeală a lui Kostakelu. Pe vremea lui Ştefan cel Mare încă nu exista Fanarul cu relele lui cu tot (prof. Scordaliu).

[3] În hârtiile lui Kostakelu s-a găsit şi această scrisoare în limba turcă trimisă de Ștefan cel Mare către sultan după bătălia de la Vaslui, scrisoare despre care pomeneşte renumitul cronicar polonez Jan Dlugosz în Historiae Polonicae. Am tradus-o cu ajutorul profesorului Petre Bacaloglu, căruia îi mulțumim pe această cale, şi am inclus-o în ”cuvintele” lui Kostakelu (prof. Scordaliu)

[4] Se vede treaba că s-a întrecut cu stacanele de băbească şi tămâioasă Kostakelu, căci a scris două “Cuvinte V” (prof. Scordaliu).

[5] Aici Ko

[6] După toate aparenţele această istorioară nu este scrisă de Kostakelu, ci de un compilator anonim. Nivelul său cultural precar dovedeşte acest lucru (prof. Scordaliu).

stakelu uită de dorinţa lui de a lua în răspăr pe Neculce, fiindcă povestea aceasta nu e deloc măscăricioasă (prof. Scordaliu)

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este moldovean din Iași, traducător, un prozator talentat și iubitor de Ion CREANGĂ…

Citeşte şi

ROMAN  FOILETON –  Ionuț  CRISTACHE;  NERO, BRAC  GERMAN, episodul 16…

LECȚIA  DE  ZBOR  –  Ioana  PIOARU; Astăzi îmi permit să fiu sentimentală…

CULTURA  URBANĂ – Pompiliu  ALEXANDRU ; Nobila meserie…

CULTURA  ONLINE – Daniel  TACHE; Unde este Țugurlan?…

REFLECȚII  MINORE  –  Alexandru  IACOB; Zâmbete și… zâmbete…

CONEXIUNI –  Ștefan  POPESCU; Fragmentarium…

COSMOSUL  DIN  NOI  –  Ioan N. RADU;  Oamenii de ieri ai Târgoviștei…

STRATEGII  DE  DISTANȚARE –  Petre  STOICA; Poveste de iarnă…

CULTURĂ  ȘI  ISTORIE – Radu  STATE; Târgoviște, 1938…

ARTIFICII  DE  LÂNGĂ  SERELE  CU  FLORI – Mariana OPREA  STATE; Dor și timp…

ÎN  CALEA  LUPILOR  DE  IERI  ȘI  DE  AZI – Constantin  VAENI; Un film…

CULTURA  LA  MARGINEA  ȘOSELEI  –  Teodor Constantin  BÂRSAN; Felinarele din Piața Metus…

REFLECȚII  PEDAGOGICE –  Alexandra VLADOVICI  BÂRSAN; În cursa timpului…

AȘA  O  LIPSĂ  DE  INCULTURĂ  –  Puiu  JIPA; Despre ce este vorba…

TERAPII  ÎNGÂNDURATE  –  Ioan  VIȘTEA; Pe urmele japonezilor…

SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 4  – Dana  NEACȘU…

JI-PISME  DE  SÂMBĂTĂ  –  Puiu  JIPA;  Zece  altfel  de  poeme…

MELANCOLII  –  Constanța  POPESCU…

RAFTUL  CU  PROZĂ  SCURTĂ  –  Ioan  VIȘTEA; Mica sirenă…

JUNIORI  DE  CARABELLA  –  Daria  STEMATE; O cafea amară…

JUNIORI  DE  CARABELLA  –  Marius  Alexandru  DINCĂ ;  Dor și vis…

CORESPONDENȚE  SUBIECTIVE  –  Erica  OPREA ;  Așteptare…

PICĂTURA  CHINEZEASCĂ…

CULTURĂ  ȘI  EDUCAȚIE –  Miahela MARIN; Teama de a fi român…

SOVIANYSME  –  Octavian  SOVYANI; Am fost un copil reușit?( 2 )

JUNIOR  DE  WORCESTER  –  Bogdan  VLĂDUCĂ;  Despre morcovi și inflație…