1.Soba
Că tare se mai pricepea la toate moș Leon! Făcea ori dregea tot ce vrei: căruțe, vermorele, hornuri, sobe. Ne-o făcut și nouă o troacă de piatră așa de trainică c-o avem și-n ziua de azi. N-o pot urni din loc cu râtul nici patru dihănii de porci de o sută de kile fiecare. Numai că era cam grăbaci moș Leon. Făcea toate în fugă și se întâmpla să rămâi, când ți-era lumea mai dragă, cu osia ruptă în mijlocul drumului; sau să înghesui mortul în sicriu și să-l așezi cam pe-o parte, într-o rână, că făcuse sicriul prea îngust și nu încăpea răposatul cu fața în sus; sau să cadă soba în aceeași zi în care o făcuse. Așa s-o întâmplat la mătușă-mea Aurora. După ce-o făcut soba în bucătărioară, o sobă la marele fix, cu fumuri ticluite meșteșugit, cum numai moș Leon știa să facă, s-au pus cu toți la masă. Și când să cinstească un păhăruț de rachiu, ca să ude soba, se vede treaba că aceasta, soba adică, a vrut și ea să cinstească și s-a aplecat olecuță înspre masă: uuu-șurel, ca un om chiurluit, întinzându-se către păhărelul plin. Și deodată leop! cade soba în mijlocul bucătărioarei. Au rămas toți cu îmbucătura în gură și cu păhăruțele în mâini. Doar nenea Traian a lu’ mătușa Aurora a dat repede rachiul pe gât și a zis că altădată Leon trebuie să facă în felul următor: După ce termină soba, s-o proptească cu spinarea și acolo, dar numai acolo, să ceară prețul pentru munca depusă. „Gospodarule, ia vină încoace și fă-mi plata la fața locului”, să-i zică. Și atunci, făcându-se că nu „se împacă” cu omu’, să se dea repede la o parte și să lase soba să cadă popâc pe podea.
Pe urmă moș Leon s-o apucat să facă soba din nou. Ș-o făcut-o chiar în seara aceea: și mai repezit ca de obicei, dar la marea știință. Numai că, bat-o s-o bată de sobă, scotea fum. În loc să scoată fumul afară, soba parcă trăgea toate vânturile pământului înăuntru; și era o fumăraie în bucătărie de nu se vedea om cu om. Moș Leon spunea că asta-i din cauză că n-au avut lampă „de opt focuri”, ci numai „de cinci focuri” și nu se vedea așa de bine când să facă fumurile. De aceea. Dar nenea Traian a lu’ tanti Aurora zicea că „las că-i bine, afumăm slănina chiar în bucătărie, nu mai avem nevoie de afumătoare. Hai să mai bem un păhărel pe chestia asta”. Ar mai fi spus el multe și mărunte nenea Traian, dar tanti Aurora i-o luat sticla.
2. Izvoarele bunăvoinţei
În lumea operei lui Creangă există răul aşa cum în manuscrisele sale persistau greşeli. Pe acestea din urmă mereu le corecta, mereu le îndrepta. Auzind că i se vor traduce în germană Soacra cu trei nurori şi Harap Alb, autorul îl anunţă pe Titu Maiorescu, aproape cu obrăznicie, că vrea să mai facă unele „îndreptări”,și lungește nepermis de mult termenul de predare a textelor. Vizitatorii bojdeucii îl află nu o dată îmbrăcat în faimosul lui halat cu dungi albastre, cu târâiţii în picioare, corectând şi iar corectând, „cu o mulţime de hârtii, note, caiete, împrăştiate în toate părţile.” Şpalturile la Harap Alb erau umplute cu fel de fel de ştersături, adăugiri, mutări, strămutări, „încât de abia le puteam da de rost”, zice Ioan S. Ionescu, un autor de „amintiri” despre Creangă.
În lumea basmelor, a Amintirilor există fenomene neaşezate, oarbe, instinctuale, care sînt mereu dirijate, corijate, îmbunate. Un meşter bun, asemeni lui Creangă corectîndu-şi la infinit manuscrisele, intervine mereu să corecteze erorile lumii. Aşa este, bunăoară, fata moşneagului, o meşteriţă care îngrijeşte jivinele Sfintei Duminici: „…însă tare în credinţă şi cu nădejdea în Dumnezeu, fata nu se sparie, ci le ia pe cîte una şi le lă şi le îngrijeşte, cît nu se poate mai bine.” Astfel, jivinele, „copiii lăuţi frumos”, ca un text trecut pe curat am zice, se îmbunează, iar Sfînta Duminică, „cititoarea” acestei isprăvi, „s-a umplut de bucurie.” Dar există şi alte lucruri neaşezate, neisprăvite, informe, „în toată lumea”, acolo unde porneşte fata. Ea le „grijeşte” pe toate: căţeluşa cea bolnavă, părul plin de omizi, fîntîna mîlită şi părăsită, cuptorul risipit. Odată îndreptate, acestea o vor ajuta pe drumul de întoarcere către casă. Răsplata primită de la ele este importantă, dar nu vitală, căci fata babei nu le „grijeşte”, însă reuşeşte totuşi să se întoarcă acasă, dreptu-i, mai cu opinteli decît fata moşneagului. Mai important este că fata moşneagului a aşezat lucrurile, le-a isprăvit, le-a tocmit, le-a pus în ordinea lumii. Ca o bună creştină, ea nu caută răsplată pentru aceasta. Răsplata însă vine. Cînd vrea Domnul, desigur. Tot aşa cum şi fata babei îşi primeşte „răsplata” cînd vrea Domnul. Acesta o lasă să treacă pe drumul de întoarcere, dar o pedepseşte în final cu lighioanele ieşite din lada ucigaşă.
Harap Alb corijează alte rele: pe cei cinci monştri. Fiecare nămetenie în parte este la început „trăitoare în rău”, ca să ne exprimăm biblic. Din cauza lui Gerilă „vîntul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicăreau, pietrele ţipau, vreascurile ţiuiau şi chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iară veveriţele, găvozdite una peste alta în scorburi de copaci, suflau în unghii, blestemîndu-şi ceasul în care s-au născut.” Ochilă vede văzute şi nevăzute, „copacii cu vîrful în jos, vitele cu picioarele în sus”, dar vede şi gurile căscate ale celor care îl ascultă, căci personajul e un karaghioz de iarmaroc valah. Privirea lui atotstrăbătătoare nu duce însă la nimic, rămîne o curiozitate şi atît. Ceilalţi sînt mai înspăimîntători, chiar primejduiesc lumea: Flămînzilă „mînca brazdele de pe urma a douăzeci şi patru de pluguri”; Setilă, altă arătare de om, dipsomanul absolut, „băuse apa de pe douăzeci şi patru de iazuri şi o gîrlă, pe care umblau numai cinci sute de mori”; Păsări-Lăţi-Lungilă vînează, fireşte, păsări, „le răsucea gîtul cu ciudă şi apoi le mînca aşa crude cu pene cu tot.” Ciuda aceasta inexplicabilă şi incontrolabilă a lui Păsărilă îi caracterizează, de fapt, pe toţi, vine de undeva din străfunduri (psihanalizabile, desigur, dar nu e treaba noastră) şi e lipsită de noimă. Cei cinci nu-şi află rostul în lume, acţiunile lor sînt anapoda, fără finalitate.
Aceşti ciudaţi şi înciudaţi, aceste pocitănii, bîzdîgănii, arătări, dihănii, schimonosituri, onănii, namile (invenţia lingvistică a lui Creangă în exprimarea informului pare a nu mai avea capăt) intră în slujba lui Harap Alb. Acesta îi domesticeşte, le dă un rost pe lume, punîndu-i în serviciul binelui. Cu ajutorul lor izbuteşte să treacă prin toate probele maleficului împărat Roş. Fiecare îşi găseşte locul său: unul la mîncatul cantităţii uriaşe de alimente (Flămînzilă), altul la băutul unui număr apreciabil de poloboace (Setilă), altul la reglarea căldurii în odaia încinsă, „reglare” ca la cei de la distribuirea gazelor naturale (Gerilă), ultimii doi la prinderea fetei de împărat prefăcute în păsărică (Păsărilă şi Ochilă). Cei cinci se completează reciproc, fiecare punînd la bătaie „darul” său în folosul binelui general. Ochilă îi explică lui Harap Alb: „…tot omul are un dar şi un amar; şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul.” „Amarul” este răul. Ochilă vrea să spună că atunci cînd darul, harul, binele este suficient, răul nu mai are nici o capacitate de a se manifesta, e înlăturat de la sine de către bine.
În fapt, Creangă ne insinuează şopîrleşte un gînd, care ajunge pînă la noi dintr-o filosofie străveche: oare nu blîndeţea celor drepţi se răsfrînge asupra celor răi pentru a-i linişti? Şi oare tulburarea celor răi nu are un efect benefic asupra celor drepţi? Nămeteniile sînt perfect conştiente de rolul răului de întăritor al binelui. La despărţirea de Harap Alb, după binele pe care i l-au făcut şi după ce ei înşişi s-au îmbunat, cei cinci spun în felul următor:
„ – Harap Alb, mergi sănătos!
De-am fost răi, tu ni-i ierta,
Căci şi răul cîteodată prinde bine la ceva!”
Împăratul Roş însă nu poate pricepe acest proces. Efortul său de a-i oprima pe ceilalţi nu reuşeşte. Împăratului „îi scînteiau ochii în cap de ciudă”. Cei cinci ciudaţi şi înciudaţi însă s-au lecuit. Acum rîd, glumesc, cum se întîmplă în marea scenă din odaia încinsă. Rîsul înseamnă şi indulgenţă. „Fericiţi cei care ştiu să rîdă, pentru că rîsul este propriu omului”, parafrazează laic marele Rabelais, acest Mesia al rîsului popular, îngăduitor şi catartic. Cel rău însă nu ştie să rîdă, el crîcneşte din măsele, iar ochii îi sticlesc de ciudă.
Dar să ne întoarcem la răul îmbunat. La Creangă răul este umbra binelui ori este refuzul binelui, cum spune undeva Eliphas Levi. Altfel spus, răul este binele negativ, rezistenţa care întăreşte efortul binelui. Iată de ce răutăţile lui Nică sînt compensate mereu de înzecirea ostenelilor de bunătate ale Smarandei, personajul tutelar al Amintirilor. Iată de ce, la răutăţile mereu crescînde ale boierului hrisohedonic, cocoşul creşte neîncetat, parcă înglobînd în sine toate cele rele. Doar spune Smaranda: „Cele răle să se spele, cele bune să se adune.” După isprava cu pupăza, mătuşa Măriuca a lui moş Andrei, cea înciudată rău, care „scoate mahmurul din om”, este îmbunată de către Smaranda cu un cuptor de alivenci şi cu vorbe de desciudare ca dintr-un tratat de psihanaliză humuleşteană: „Doamne, cumnăţică hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată, luîndu-se după gurile cele răle! Ia poftim, soro, mai bine să mîncăm ceva din ce-a da Dumnezeu, să cinstim cîte-un pahar de vin în sănătatea gospodarilor noştri (…) Căci dacă ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme să apuci cîmpii.” Cine apucă respectivii cîmpi? Cel ne-bun, fireşte. Cei buni mănîncă şi se îmbunează. Prin actul mîncatului, ne spune Mihail Bahtin, cei vechi aveau convingerea că asimilează lumea, o renasc mai bună şi mai curată. (Prin actul creştinesc al împătăşaniei se petrece, în definitiv, acelaşi lucru).
Tot o înciudată este şi baba cîinoasă la inimă din Punguţa cu doi bani. „Hîrca de la bucătărie” îl aruncă pe cocoş în cuptor, după care acesta, „cum vede şi astă mare nedreptate”, varsă apa în cuptor şi iese, „de s-a îndrăcit de ciudă hîrca”. Boierul şi el „crăpa de ciudă”. Cu alte cuvinte, nedreptatea făcută trebuia îndreptată, chiar dacă acţiunea îndreptării provoacă o dezordine pasageră. Apa însă va curge şi cuptorul se va încinge din nou. Doi înciudaţi sînt şi „hojmalăii Nică a lui Costache şi Toader a Catincăi, care îl urmăresc pe Nică, după ce acesta fugise de la şcoală: „au trecut pe lîngă mine vorbind cu mare ciudă.” Nică este convins că motivul pentru care nu au văzut unde se ascunsese a fost ciuda lor mare, pedepsită de Dumnezeu: „se vede că i-a orbit Dumnezeu, de nu m-au putut găbui.”
Ne întrebăm dacă vechiul slav ciudo(monstru), care a dat la noi ciudat, ciudăţenie, este înrudit cu ciudă şi înciudare, tot slave. Creangă pare să facă această filiaţie. La el monstruozitatea răului este însoţită şi de înciudare.
3. PONTA – 60%. CE MAI VREM?
Oameni buni, uite ce idee îmi coace în cap de la o vreme: poporul e mulțumit, dom ‘le! Mai bâzâie oamenii pe ici pe colo, da-s vorbe de clacă. Cele 60% din sondaje pentru domnul Ponta vorbesc de adeziunea maselor largi populare. Ce mai vrem? Poporul vrea ce vrea Ponta. Iar Ponta nu știe ce vrea. Poporul vrea entertainment ca pe vremea „aia”, căci la noi gunoiul nu se aruncă, se transformă în show-uri de televiziune; vrea în iad cu Mircea Badea, nu în rai cu Andreea Pora (spre satisfacția lui Florin Lăzărescu. Cale bătută…acolo, Florine!); vrea gâgâlicele alea de gimnaste „ale noastre” la bară, nu pe domnul Adrian Năstase la bară; vrea patrioți ca Becali, Voiculescu, Gâdea, Pelican, nu „elitiști” și reacționari ca Pleșu et Comp; o vrea pe Marinela Nițu de dinainte de a fi virgină, nu pe Aurora Liiceanu înțeleaptă.
Și mai ales poporul vrea liniște, multă liniște. La drept vorbind, deși nimeni nu o recunoaște în gura mare, poporul nu a vrut nici îmbârligătura din Decembrie ’89, deși, la un moment dat, s-a lăsat dus de valul unor tineri zănateci, val prea puternic ca să i se opună. Dar după un timp, prin toate manifestările sale, poporul s-a arătat și se arată nemulțumit de ceea ce a fost/este atunci și acum. Au vrut oamenii libera expresie a opiniilor? Hm, care opinii, când nu le pot distinge pe cele ale lui Paler de cele ale lui Paleru. Au vrut oamenii să circule liber în lume? Nicidecum. Să ne amintim cum erau condamnați cu sinceritate cei care fugeau în „iepoca de aur” peste graniță. E drept, acum oamenii profită din plin de ocazia de a prădui tablouri în Olanda sau de a culege căpșuni pe malul Quadalquivirului, după care tot cu Domnu’ Dan votează.
Atunci? Oamenii au vrut, de fapt, să „se dea” , așa cum se dădeau „adidași” și „calculatoare” (la magazinele alea pe care scria „Carne”, dar găseai numai măcelarul), barem ceva acolo. Să se dea puțină păpică în plus, oleacă de gaz la aragaz, ca să-şi mai încălzească măcar bucătăria, că în dormitor se dormea cu o haină în plus, cum ne recomanda Ceauşescu (un politruc chiar recomanda la „organe” ca în comerțul socialist să se pună în vânzare paltoane de interior) şi poate o oră în plus la televizor şi ceva curent electric mai mult decât „se dădea”. Remarcați acest impersonal „se dădea”, parcă venea de la Dumnezeu, nu era dreptul tău, munca ta. Așa le spune și Ponta miniștrilor: „v-am dat”, de parcă a dat de pe moșia lui ta-su, nu din averea țării, a tuturor până la urmă, pe care el doar o gestionează.
În atari condiții, oamenii au o râcă pe intelectuali, pe cei care le-au făcut figura și i-au scos din comunismul lor, din blocotețul lor, din chenzina lor, din fericirea lor „puțină la simțire” ca-n Grigore Alexandrescu( ideea că nu se mai putea în comunism era departe de mintea lor, ca Bach de Vali Vijelie). O altă râcă mai are „boborul” pe Occident, căci undeva pe acolo s-a hotărât dispariția regimurilor totalitare de tip comunist. Dar n-avem nevoie de Occident! Suntem aici, la NOI! Și asta-i de-ajuns ca să ne bombeze piepturile. Noi votăm pe Tătucul Ponta, ultimul tătuc venit pe țeavă, care ne va salva. Noi nu trebuie decât să stăm, să punem ștampila și vor urma râuri de lapte cu maluri de mămăligă. Votăm, cu ochii închiși. Nu, nu ca zeița Justiției. Ca sclavul din peștera lui Platon (că și eu am citit „scrierile lui Socrate”, cum zice domnul Petre Roman), legat de stâncă. De unde știu că era sclav? Păi, dacă era om liber, s-ar fi dezlegat și ar fi ieșit afară să vadă care este adevărul.
Așa că oamenii caută politicieni, care să-i mintă frumos și care să-i asigure, măcar parțial, că va fi ca înainte. Altceva nu prea mai doresc. Firește, politicieni din aceștia se găsesc cu duiumul, care să arate cu degetul spre intelectuali, ce se opun de-a-mboulea voinței poporului, spre Occidentul „putred”, care se tot scufundă de pe vremea lui Marx și nu mai reușește.
Așadar, poporul e mulțumit. Nici nu simte că qualcosa non va (ceva nu merge), cum a zis noul Papă. Nu Papa îi interesează pe ei, ci păpica și atât. Cât de mizeră! E mulțumită și învățătoarea, care anul trecut făcea greva foamei ca protest împotriva Dictatorului și salariilor mizere din învățământ, iar acum a ajuns parlamentar și nu mai face grevă: votează aceleași salarii. E mulțumit și electricianul sobar (sau sobarul electrician), care anul trecut își zdrelea nasul de fotoliile Parlamentului, iar acum își ia nasul la purtare prin putredul Occident.
Da, fraților, în sfârșit am ieșit la lumină! Ce mai vrem?! Odiosul Dictator a fost pus cu botul pe labe. El, autorul tuturor crizelor naționale și mondiale, ne-a adus țara pe marginea prăpastiei. Acum am mai făcut un pas înainte. Domnul Șerban Foarță și toți semnatarii Scrisorii către Uniunea Europeană au de ce să fie mulțumiți. Anul trecut pușcăriile gemeau de deținuți politici implorând libertatea, toate libertățile fuseseră suprimate (noroc că trei milioane de români au reușit totuși să fugă peste graniță, ca să ceară azil politic și… economic). Acum e libertate! Daaa, ieri era întuneric, azi – lumină. Ieri întristarea, azi veselia! Astăzi micile pasiuni trebuie să dispară , ne spune domnul Fenechiu: nu numai domnul Năstase a făcut-o. Da, da, nu numai domnul Ponta a plagiat. Nu numai Parlamentul nostru are penali. Iată binefacerile unui sistem….binefacerile… ăăă… cui?
RADU PĂRPĂUȚĂ este moldovean din Iași, traducător, un prozator talentat și iubitor de Ion CREANGĂ…
Citeşte şi
NERO, BRAC GERMAN, episodul 14 al romanului foileton scris de Ionuț CRISTACHE…
SUBSTITUIRI, episodul al doilea din confesiunile americane ale doamnei Dana NEACȘU…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, cu marele regizor Constantin VAENI…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, desigur…
Dana NEACȘU, din New York și AMERICA LA NOI ACASĂ…
RAFTUL CU PROZĂ SCURTĂ, cu domnul Ioan VIȘTEA…
Domnul Ioan VIȘTEA și rubrica sa TERAPII ÎNGÂNDURATE…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
Un scriitor de mare valoare, Octavian SOVIANY și rubrica lui SOVIANYSME…
JUNIORI DE CARABELLA, adică Marius Alexandru DINCĂ…
Alt JUNIOR DE CARABELLA, Daria Stemate…
Domnul profesor Alexandru IACOB și rubrica lui REFLECȚII MINORE…
Doctorul în filosofie Pompiliu ALEXANDRU, cu rubrica sa CULTURA URBANĂ…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ și marele actor Puiu JIPA…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu sociologul Teodor Constantin BÂRSAN…
Cătălina CRISTACHE și PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
Domnișoara Ioana PIOARU și LECȚIA DE ZBOR…
Doamna profesoară Mihaela MARIN și rubrica sa CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…
Doctorul în istorie Radu STATE și rubrica lui CULTURĂ ȘI ISTORIE…
Doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN și REFLECȚII PEDAGOGICE…
CULTURA GLOBALĂ, cu domnul Radu GEORGESCU…
CULTURA ONLINE, cu doctorul în filologie, profesorul Daniel TACHE…