„Şi iarăşi am luat aminte la toate silniciile care se săvârşesc sub soare. Şi iată lacrimile celor apăsaţi şi nimeni nu era care să-i mângâie, iar în mâna celor silnici toată asuprirea şi niciun mângâietor nu se găsea! Şi am fericit pe cei ce au murit în vremi străvechi mai mult decât pe cei vii care sunt acum în viaţă. Iar mai fericit şi decât unii şi decât alţii este cel ce n-a venit pe lume, cel care n-a văzut faptele cele rele care se săvârşesc sub soare. Şi-am văzut că toată strădania şi toată izbânda omului la lucru nu este decât pizma unuia faţă de altul. Şi această este deşertăciune şi vânare de vânt!” – Eclesiastul…
O văzusem de multe ori, trecând prin fața băncii, în centrul orașului, dar probabil nu o văzusem cu adevărat și nu o remarcasem. Într-o zi, însă, am surprins-o sau, mai bine zis, ea m-a surprins cu zâmbetul său senin, nonșalant. Mă privea de-acolo de jos, de pe trotuar, în față băncii, cu oarecare curiozitate. Mă privea de parcă era o regină ce își privea supușii. Recunosc că avea și o anumită blândețe în privire. Probabil, tocmai acest fapt m-a intrigat, blândețea, îmbinată cu serenitatea, ea, cerșetoarea, așezată pe salteaua veche și murdară, învelită într-o plapumă albastră, înveșmântată în tot felul de straturi de haine. Mă privea compătimitor, mă privea ca pe o ciudățenie, parcă m-ar fi întrebat „unde te duci?”… Parcă mi ar fi spus „rămâi o clipă pe loc și vorbește cu mine”. De fiecare dată când treceam prin acel loc, îmi doream să o văd, din nou să-i văd zâmbetul, figura senină, privirea puțin condescendentă, doream să o văd pe ea, cerșetoarea, țiganca cu zâmbet de regină, de sultană.
Nu am mai văzut-o, din păcate, în locul ei au apărut alții, tot de-ai noștri, bine dispuși, certăreți, purtându-și mândria etnică în public, ascultând manele. Dar țiganca mea cu zâmbet de regina nu mai era. Probabil și ea era intrigată de prezența și existența mea așa cum eu eram de a ei. „Iată omulețul acesta, zilnic aceeași rutină, același chip îngândurat, grăbindu-se să ajungă dintr-o parte în alta a orașului…” îmi imaginez că își spunea. Da, așa cum scria Eclesiastul, Înțeleptul Solomon, totul e vânare de vânt.
Modul în care ne trăim viața, zi de zi, alergând mai degrabă după promisiunea unui viitor sigur, îndestulat, închiși în închisori mentale și digitale, închiși în propriile noastre percepții, da, într-adevăr, și această este vânare de vânt. Văd, din când în când, proteste, familii ieșind cu steaguri, demonstrând împotriva genocidului din Gaza, dar și aceasta este vânare de vânt, căci nu oprirea silniciilor e scopul, ci iluzia unei realizări, sentimentul obez și nerușinat al suficienței.
Mereu în umbra unui ego tiranic și infatuat, refuzând să l căutăm pe Dumnezeu, ignorându-l și necercetându-l pe „celălalt”, umplându-ne timpul cu griji și vanități, iată totul este vânare de vânt.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…