JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Uniunea Europeană, între binele promis și nota de plată

„Ce ne facem cu atâția inutili?” – întrebarea amară, pusă de Yuval Noah Harari la Davos, sună mai degrabă ca o sentință decât ca un diagnostic. Și totuși, ea se regăsește, într-o formă sau alta, în subtextul fiecărui discurs tehnocrat și liberal-progresist care domină instituțiile europene. Este o întrebare retorică, dar și o oglindă a unei viziuni care a început să privească omul mai degrabă ca un obstacol statistic decât ca o ființă vie. O întrebare care arată o mentalitate de castă: ce facem cu cei care nu se aliniază? Ce facem cu cei care nu înțeleg „viziunea noastră despre viitor”? Unde îi ducem? Cum îi „reeducăm”? Această dilemă nu este doar academică, este prezentă în România, unde tot mai des se insinuează ideea că „neelectoratul educat” – adică masele necosmetizate de sărăcie, disperare și lipsă de opțiuni – compromit destinul țării prin simpla lor existență. Aleg prost. Sunt neciopliți. Nu înțeleg progresul. Dar de ce aleg prost? De ce refuză să se înroleze în această cruciadă a noului om european, standardizat, globalizat, decontextualizat, dezbrăcat de identitate? Pentru că aleg din disperare, pentru că au trăit trei decenii de jaf sistematic, pentru că văd cum se fură cu același cinism în 2025 ca și în 1995, de către aceleași grupuri de interese camuflate sub stindarde noi. Pentru că Uniunea Europeană, în ciuda fondurilor și a mobilității, vine și cu o notă de plată. Este naiv să credem că toate beneficiile oferite de Uniunea Europeană – fonduri, infrastructură, drept de muncă în Occident – sunt gratuite. Orice sistem are un preț, iar în cazul Uniunii, prețul real nu este în bani, ci în suveranitate.

   Un stat care nu-și mai poate face propriile legi, care trebuie să ceară voie pentru a-și sprijini industria, care e presat să adopte ideologii și politici străine de specificul național – acela nu mai este un stat suveran. Este o provincie, o entitate administrativă cu autonomie limitată. România este din ce în ce mai mult o astfel de provincie – nu pentru că nu ne-am „integrat” bine, ci tocmai pentru că ne-am integrat prea bine, fără condiții, fără rezerve, fără coloană vertebrală. În spatele acestui proces de standardizare stă o ideologie periculoasă: post-identitarismul. Se desconsideră granițele, istoria națională este redusă la câteva lecții despre Holocaust și comunism, iar ideea de specific național e echivalată cu fascismul. Aceasta este narațiunea hegemonică a Bruxellesului, care a fost preluată cu zel de elitele noastre locale, mereu gata să sacrifice orice pentru un post, o vizită oficială sau o linie de finanțare. Ajungem astfel să vedem cum în Franța sau Germania oameni sunt arestați pentru postări pe Facebook, cum Irlanda adoptă legi ale „gândirii corecte”, cum miliarde de euro sunt alocate înarmării sub lozinca „autonomiei strategice” – o autonomie care va însemna, de fapt, depășirea granițelor democrației.

   Adevărul este că, da, românii o duc mai bine decât în 1990. Da, avem autostrăzi, malluri, vacanțe în Grecia. Dar totul are un preț. Și întrebarea care se pune este: suntem dispuși să plătim cu tot ce avem mai scump – libertatea, identitatea, tradiția – pentru acest confort de consum? A fi pro-european nu înseamnă a fi orb, a fi deschis nu înseamnă a fi supus. România nu trebuie să accepte orice vine de la Bruxelles ca fiind litera sfântă, este timpul să punem condiții Uniunii Europene, nu să ne comportăm ca niște vasali lingușitori. Putem colabora, dar nu ne putem preda.

   Sunt și demagogi printre eurosceptici? Desigur. Însă, în mare parte, „inutilii” – oamenii simpli, dar și euroscepticii intelectuali – nu vor un conflict cu Europa, ci o integrare autentică, un parteneriat cu Europa – cu Europa adevărată, reală, nu cu o instituție supranațională care nu mai are nimic de-a face cu valorile europene. „Inutilii” despre care vorbesc atâția așa-ziși intelectuali, acești oameni pe care unii i-ar vrea lipsiți de drepturi, nu au votat din ură viscerală față de Uniunea Europeană, ci au votat, informați mai mult sau mai puțin, în baza unor temeri întemeiate. S-a spus că suveraniștii, naționaliștii, euroscepticii votează bazat pe emoții. Ei bine, același lucru poate fi spus și despre cealaltă tabără, atunci când vede curgând doar lapte și miere și ignoră pericolul unui război nuclear sau când face cultul personalității noului candidat.

   Poate că întrebarea trebuie întoarsă: ce ne facem cu elitele noastre inutile, cu politicienii care nu știu să articuleze un interes național, cu partidele care vând țara la metru pătrat, cu liderii care trăiesc din loialitate față de Bruxelles, nu față de popor? Sociologic vorbind, pericolul nu vine de la masele needucate, ci de la o elită alienată, ruptă de realitățile propriei țări, care disprețuiește propriul popor și visează la „civilizația apuseană” ca la o scăpare de sine. În acest context, întrebarea lui Harari devine o oglindă crudă: nu la popor trebuie să ne uităm cu suspiciune, ci la cei care vor să-l excludă din viitor.

   România nu este o colonie, nu este o glumă la masa tehnocraților. Poate că ar fi mai bine să fim o țară– cu un proiect propriu, cu o viziune articulată, cu demnitate. Uniunea Europeană este un partener, nu un stăpân, iar poporul român nu este „inutil” – ci doar uitat, ignorat și trădat. „Singurul lucru mai periculos decât intervenția statului este intervenția unui stat străin.” – Milton Friedman

   Este timpul să ne întrebăm nu „ce facem cu inutilii?”, ci cum reconstruim sensul, curajul și coeziunea societății și națiunii?

 

Teodor  Constantin  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…