JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Timpul apocaliptic; vremea cea din urmă

„Ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul și-l va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” – Evanghelia după Matei, 16:26

   Sunt „vremuri tulburi”, spunem atunci când vedem semne – semne ale războiului, foametei, sărăciei. Iar pentru că, de-a lungul istoriei, oamenii acestei planete au fost martorii multor orori, s-au obișnuit cumva ca „bietul om să fie sub vremi” și nu vremurile sub om. Bunicii și străbunicii noștri au trecut prin două războaie mondiale, prin comunism și tranziție, prin crize economice și recesiuni care au cauzat foamete și sărăcie lucie, prin opresiune și represiune, prin fascism, nazism, comunism, social-democrație, liberalism și multe alte minciuni. Unii au suportat cu stoicism toate greutățile și și-au dus crucea până la capăt, iar alții au ales calea ușoară și o viață mai comodă în schimbul demnității lor.

   Rațional, dacă ne oprim să analizăm în contextul materialist-științific de azi (aceeași boală, încă un Marx pavoazat), ne-am putea întreba dacă are vreun sens, dacă ne aduce vreun beneficiu rezistența până la suferință sau moarte. Am putea spune că probabil nu. Am putea spune că suferința celor morți sau torturați în închisori a fost o frumoasă jertfă care nu le-a adus nimic – nici lor, nici nouă. Dacă vedem existența noastră ca un simplu interval de timp în care ne realizăm ideile și idealurile, un interval lipsit de sacralitate și divinitate, atunci       într-adevăr nu putem vedea thelosul unei astfel de jertfe.

   Pentru că am adus în discuție acest concept, voi încerca să îl și explic. Sfântul Ioan Cassian, unul dintre primii monahi din Egipt și părinte al Bisericii, în scrierile sale Collationes, în care vorbește despre viața spirituală și despre rugăciune (John Cassian, How to Focus: A Monastic Guide for an Age of Distraction, publicată la editura Universității Princeton), menționează aceste două concepte după care trebuie să ne ghidăm. Așa cum orice acțiune întreprinsă de noi are un scop și un țel ultim, așa trebuie să aibă și rugăciunea noastră și, in extenso, viețile noastră. Căci scopos este scopul imediat, mijlocul, unul dintre pașii prin care ajungem la thelos. Dacă încep să învăț o limbă străină, scopos-ul meu este însușirea acelei limbi în mod fluent și folosirea ei. Thelosul este însă mult mai mare și mai amplu: citirea unor cărți, conversații interesante, noi perspective, descoperirea unei lumi la care altfel nu as avea acces..

Dacă scopos-ul nostru în viață este conviețuirea în armonie, pace și iubire, atunci thelosul este comuniunea ultimă cu Dumnezeu. Dar dacă scopos-ul nostru în viață este trăirea în concordanță cu principiile hedoniste și orbitarea în jurul propriului ego, atunci thelosul lipsește. Acel scopos nu slujește thelosului, ci doar ego-ului material și social.

   În Evanghelia după Matei, Iisus Hristos ne arată unde duce acea cale ușor de urmat: „Căci largă este poarta și lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, însă își va pierde sufletul?” Sufletul omului este însăși esența sa ultimă, esența și existența sa. Trupul este un simplu vehicul. „Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru din ceruri este desăvârșit”, ne spune Hristos. Omul este creația lui Dumnezeu, iar destinul său este perfecțiunea – sau desăvârșirea, cum spune atât de frumos Biblia. Destinul omului este sfințenia, purificarea și comuniunea cu și în Dumnezeu. Atunci când omul ignoră această realitate, începe să simtă acel vid imens din inimă și începe să caute tot felul de moduri de a-l umple: prin diferite preocupări, vicii sau false virtuți. Hristos ne cere să Îl urmăm prin iubire față de semeni, prin căință adevărată, prin iertare, prin milostenie, prin recunoștință și prin asumarea suferinței. Creștinul nu refuză suferința, ci o primește cu bucurie și recunoștință față de Tatăl, pentru că știe că doar astfel va deveni desăvârșit. Una dintre analogiile Vechiului Testament este cea a argintului „lămurit” în cuptor. Omul, creația lui Dumnezeu, este trecut prin încercări și suferințe pentru a se purifica și pentru a deveni puternic. Tradițional, atunci când argintul era topit în cuptor, meșterul argintar trebuia să aibă grijă ca focul să nu depășească o anumită temperatură. Își putea da seama că procesul era complet atunci când își vedea propria reflecție în argint înainte de a-l scoate din cuptor. Atunci când omul trece prin suferințe și le depășește cu sufletul intact, Dumnezeu se vede prin el, iar omul începe să vadă lumea cu ochii lui Dumnezeu. Noi, cei de astăzi, suntem adesea plini de ranchiună și mânie. Însă martirii de acum 2000, 1000, 500, 100 sau 50 de ani – și chiar cei de azi – aveau în inimă doar iertare. Astfel se explică seninătatea și lipsa de ură a preoților și intelectualilor trecuți prin temnițele comuniste.

   Nicolae Steinhardt spunea: „Am intrat în închisoare orb și ies cu ochii deschiși; am intrat răzgâiat, răsfățat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine, cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul.”

   În suferință, Hristos este cu noi acolo, oriunde am fi. Vor veni vremuri ale suferinței, cum nu au mai fost niciodată. Vor veni falși Mesia, cu promisiuni și vorbe frumoase, căutând să ne cumpere sufletul, să îl rupă în două, promițându-ne siguranță, pace și liniște, dar amenințându-ne cu suferințe și încercări greu de indurat. Hristos ne avertizează în repetate rânduri. Cartea Apocalipsei, revelată Sfântului Apostol Ioan în Patmos, este un ghid spiritual pentru aceste vremuri și pentru cele care vor veni. Fără ancora lui Hristos, nu ne vom putea duce crucea până la capăt. Doar Hristos ne poate da puterea de a îndura până la sfârșit. Fără El vom cădea în sutele de capcane care ne vor fi puse înainte.

   În aceste vremuri, ca dintotdeauna, dar cu precădere acum, ignoranța și indiferența față de Dumnezeu și față de aproapele se vor dovedi a fi letale. Tatăl nostru ceresc, ne cere să ne trezim din somn! Acum!

 

Teodor  Constantin  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…