JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Sindromul Panzram și violența „justă”

   „Dacă omenirea ar avea un singur gât, l-aș sugruma.” Aceasta este afirmația lui Karl Panzram, cel mai notoriu și periculos criminal în serie al secolului XX, rostite cu puțin timp înainte de execuția sa, pe 8 septembrie 1930. Infractor încă din copilărie, hoț, violator, pedofil și ucigaș, Panzram a mărturisit că a ucis aproximativ 100 de persoane. Când organizațiile pentru drepturile omului au cerut comutarea pedepsei, el a răspuns cu un calm rece: „Singurul mulțumesc pe care eu și semenii mei îl vom da vreodată pentru eforturile voastre este că aș vrea ca fiecare dintre voi să aibă un gât și ca eu să am mâinile pe el.” Furia și violența lui Panzram nu cunoșteau limite. Nu manifesta niciodată remușcare, iar orice încercare de reabilitare ar fi fost inutilă. Abuzurile din copilărie i-au alimentat comportamentele criminale extrem de agresive, arătând cum ura și resentimentul pot devora complet mintea și sufletul unui om, lăsând loc doar violenței și nihilismului. Această observație nu este doar anecdotică, ci se corelează cu cercetări psihologice și criminologice care arată că traumele timpurii și lipsa unui mediu de socializare sănătos cresc riscul internalizării violenței și comportamentelor antisociale.

   În societatea contemporană, furia și ura au luat amploare și au devenit, în anumite contexte, acceptabile sau chiar încurajate. Se vorbește mult despre polarizare, dar prea puțin despre furie. În special pe rețelele sociale, oamenii care nu se cunosc se dezlănțuie în conflicte verbale agresive, care deseori escaladează până la ură explicită și instigare la violență simbolică. Lipsa consecințelor și lipsa introspecției fac ca această furie să nu întâmpine bariere. În percepția indivizilor, cei cu opinii diametral opuse devin pericole existențiale care trebuie eliminate. Moartea lui Charlie Kirk a declanșat, asemenea unui baraj dărâmat, o efuziune de ură colectivă, dorința de a vedea mai multă suferință și chiar moarte. În aceste reacții se poate observa aplicarea directă a ceea ce psihologii Fiske și Tage numesc „violență anticipată și justificată”: cei care consideră că moartea lui Kirk este „justă” nu doar că nu resimt disonanță morală, ci percep chiar acțiunea ca fiind legitimă și necesară. Această justificare prealabilă funcționează ca mecanism de protecție psihologică, eliminând inhibițiile sociale și conștiința personală.

   Relativismul moral, promovat de curente intelectuale de stânga – Școala de la Frankfurt, New Left, Chomsky, Saul Alinski, Horowitz, Dworkin, Steinem, dar și neomarxismul francez al lui Derrida, Foucault și Althusser – amplifică această justificare. Ideologia marxistă și neomarxistă, cu accentul său pe conflictul de clasă, redistribuirea forțată a puterii și „distrugerea structurilor opresive”, creează un cadru moral în care opoziția este percepută ca inamic legitim. Astfel, ura și agresivitatea extremei stângi contemporane care  a acaparat și mișcarea progresistă nu sunt spontane, ci învățate și normalizate în cadrul grupurilor ideologice, unde retorica radicală și aprobarea socială a agresiunii devin norme interne. Din perspectivă sociologică și psihologică, este adevărat că, în lipsa unui efort constant de informare corectă, opoziția sau grupurile cu convingeri diferite sunt adesea percepute ca entități amenințătoare, aproape ca niște „monștri ideologici”. Se produce un fenomen clasic de stigmatizare și demonizare a alterității. Dacă luăm cazul lui Charlie Kirk, observăm că mulți dintre detractorii săi nu i-au urmărit direct intervențiile, nu au analizat dezbaterile sale, ci au preluat doar fragmente filtrate prin mass-media. În acest mod, el a fost redus la eticheta simplificatoare de „fascist” și „demolator al neo-marxismului și al liberalismului de stânga”. Din punctul de vedere psihosocial, informațiile distorsionate se transmit prin contagiune cognitivă și emoțională, iar imaginea se răspândește rapid, consolidând percepții false și stereotipuri rigide. Edwin Sutherland explică acest fenomen prin teoria învățării, prin asociere: indivizii dobândesc metodele, raționamentele și justificările pentru a comite acte de agresiune în proximitatea altor indivizi cu comportamente similare. În grupurile ideologice progresiste, expunerea constantă la furie colectivă și violență simbolică creează un mediu în care opoziția este percepută ca amenințare legitimă și agresiunea devine moral justificată. Normele sociale și conștiința personală sunt înlocuite de codul grupului, iar violența este anticipată și internalizată ca act de dreptate morală.

   În paralel, teoria anomiei a lui Robert K. Merton arată cum indivizii își pot construi propriile „legitimități” atunci când societatea promovează scopuri comune, dar nu oferă mijloace echitabile pentru atingerea lor. Aceasta legitimitate personală anulează orice inhibiție și permite unui individ să justifice ura, violența și crima. Panzram devine un exemplu extrem al acestei anomii morale, iar în cazul Kirk, furia colectivă și violența ideologică promovate de marxism și neomarxism arată că același mecanism funcționează la nivel social: opoziția este percepută ca inamic, iar agresiunea împotriva acesteia devine justificată. Astfel, studiul cazului Panzram, combinat cu teoriile lui Sutherland, Fiske și Merton, arată clar că furia și violența nu apar în vid. Ele se construiesc în contexte sociale, culturale și ideologice specifice. În absența reperelor morale, a educației critice și a normelor sociale, indivizii pot internaliza ideologii care legitimează agresiunea și distrugerea celuilalt. În acest cadru, teoria violenței „juste” explică modul în care un grup sau un individ poate considera că moartea unui opozant, precum Charlie Kirk, este moral corectă și necesară, integrând agresiunea într-un cod ideologic care înlocuiește conștiința personală și inhibițiile sociale, transformând ura într-un instrument de putere și dominație.

Teodor  Constantin  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…