România scandalurilor politice – un peisaj splendid pentru orice jurnalist care crede că meseria sa este să exploateze slăbiciunile și știrile senzaționale… De fapt, la noi scandalurile nu sunt doar evenimente trecătoare, ci adevărate arme mediatice și politice. Nu e nevoie de corupție reală pentru ca ele să izbucnească; pot porni de la o simplă afirmație făcută demult, sau recent, într-un moment nepotrivit, pe un canal media avid de audiență. Am ajuns la concluzia că mulți politicieni lansează intenționat declarații controversate pentru a ajunge în atenția presei – căci, desigur, reclama negativă e mai bună decât lipsa oricărei reclame. Așa se face că și afirmația recentă a doamnei Gheorghiu, deloc scandaloasă în sine, a fost transformată într-un mic foc de artificii mediatic. Toți aveau nevoie de el: ea, adversarii săi și, bineînțeles, presa. Micile scandaluri acoperă marile scandaluri și, în acest sens, sunt de mare folos.
Impresia generală este că puterea politică, în România și nu numai, a fost atât de mult împărțită încât nu mai conduce nimeni. Să credem că democrația nu este doar o altă formă de acaparare a puterii ar fi, poate, o naivitate. Totuși, sistemul pare să funcționeze, paradoxal, tocmai prin această aparență de haos controlat.Mai jos citez un pasaj din articolul sociologului Traian Brăileanu, Funcționarism și birocratism, publicat in Revista Însemnări Sociologice, în anul 1936: „Lupta între partidele politice continuă. Se țin adunări, în cari şefii de partide rostesc lungi discursuri, arătînd că guvernul „nu mai e stăpîn pe situație“ şi că se impune o schimbare radicală a metodelor de guvernare pentru a împiedica deslănțuirea anarhiei. Fiecare şef de partid – şi sunt multe partide la noi – susține că numai partidul său e în stare sa facă rînduiala, să salveze democrația împotriva extremiştilor de dreapta şi de stînga. Şi chiar partidele „naționaliste şi creştine“, deci mai mult sau mai puțin antisemite, făgăduesc a stîrpi „extremismul“ de dreapta. Democrația şi libertatea trebuesc apărate cu orice preț.
Dar toată această agitație şi vorbărie, toate aceste teorii şi discuții au un singur scop: răsturnarea guvernului şi luarea succesiunii. Puterea! Locurile de deputați, senatori, prefecţi, primari etc. – iată ținta luptei.” Recomand, desigur, lectura integrală a textului, disponibil pe internet. Nu pot însă să nu observ cât de actual sună aceste rânduri, scrise cu aproape un secol în urmă.
Cu câteva luni în urmă, ni se promitea, prin noua alianță „luminată”, salvarea țării de la dezastru – de la doi „extremiști” care, în realitate, nu erau decât demagogi. Însă, dacă privim sincer, aproape toate partidele noastre sunt partide de demagogi. Alianța părea o șansă, dar ne-am trezit din nou în același decor de ambiții, lupte interne și vorbe mari fără conținut. Soluțiile propuse devin probleme noi, căci, în spiritul birocrației românești, fiecare soluție e o problemă în devenire. Politicienii de azi îmi par funcționari obosiți, prizonieri într-un castel kafkian, repetați la infinit, care rostesc aceleași formule goale, aceleași lozinci, și abordează crizele țării cu aceeași gândire strâmbă. Avem, ca întotdeauna, de unde alege: scandalul dărilor, al miniștrilor, al incompetentei funcționărești, al exodului corporațiilor, al retragerii de trupe, și, desigur, eterna poveste cu rușii care „urmează să vină”.
Democrațiile, fie ele românești sau vest-europene, au devenit un teatru perfect jucat. Cei care dețin puterea și cei care o caută au nevoie de acest spectacol – complex, convingător, dar gol de sens – pentru a ascunde adevăratele probleme, cele care s-ar vedea doar dacă am privi puțin mai adânc. Privim, zi de zi, piesa absurdă jucată pe scena politică. Nu e tragedie, ci un absurd calculat, în care fiecare replică e parte dintr-o iluzie. Iar când democrațiile social-democrate și liberale ajung, inevitabil, la un vid de putere, nu putem decât să ne întrebăm: cine mai conduce, de fapt, România? Președinții? Miniștrii? Deputații? Sau birocrații, acești funcționari ai nimicului, care țin hățurile unei țări care pare a merge singură, dar nu știe încotro?
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
