Înainte de ceea ce nu era încă, orașul nu era decât o umbră care se întindea peste pământ, târându-se peste un oraș mai vechi ca iedera, până când ceea ce fusese odinioară a fost acoperit de ceea ce urma să vină. Aceasta era filosofia lui. Și, deși nu pretindea ca cineva să o înțeleagă, o spunea oricui îl asculta atunci când defila nonșalant pe căile ferate sau pe peron. Femeia care ținea bistroul gării îl privea zilnic de la fereastră, cu ceașca de cafea în mână. Păstra întotdeauna ultima înghițitură până când îl vedea dându-se la o parte, galant și atent, când trenul intra în gară cu clopote, sirene și aburi. Purta în buzunarele hainei sale vechi și roase mici sticluțe de coniac, iar între degete avea mereu o țigară. Spunea că lucrase o viață întreagă pentru căile ferate. Trenurile erau viața lui. Se numea pe sine Paznicul Căilor Regale. Și curând a devenit așa: călătorii se simțeau neliniștiți dacă, într-o zi de sosire sau plecare, el nu era acolo. Prezența lui devenise o parte din gară, ca șinele, ceasurile sau trenurile.
Spunea că plimbările zilnice de-a lungul liniilor îi aduceau inspirație, creativitate, înțelepciune – livrate direct în sânge, rapide, ca morfina. Călătorii beau cafea pe peron și îl priveau trecând. Glumeau, întrebând dacă trenurile vor sosi la timp, dacă șinele sunt în stare bună. „Sunt ruginite”, spunea el, „dar nu e nimic de temut. Rugina le dă caracter. În lume e destul oțel strălucitor. Îmbrățișați rugina.” O asemenea observație l-ar fi făcut pe oricine altcineva să pară ridicol, penibil, un bufon teatral. Dar la el funcționa. I se potrivea. Îi ședea bine o astfel de afirmație uluitoare. Avea aerul și gravitatea unui om purtat de o certitudine tăcută – o încredere temperată de exact atâta nebunie cât să fie adevărată.
O tânără în rochii albastre și blănuri, cu brățări fine la încheieturi, devenise délice du jour, cum îi spunea el în franceza lui stricată. O conducea prin gară cu mândrie. Totuși, adevărata lui iubire rămânea femeia de la bistro, pe care o admira de la distanță. Nimic nu-i întrerupea vreodată rondul zilnic. „Acesta e orașul meu”, spunea el, fumând țigările cu bandă albastră până la ultimul fir de tutun, cu buzele arse, pielea din jurul lor schimbându-și încet culoarea.
„Un oraș se construiește prin prezență.”
Oamenii îl ascultau ca într-un amfiteatru. Unii îl credeau profesor. Alții, un filosof ciudat. Alteori zăbovea pe lângă case părăsite, aproape ruine. „Această casă a fost iubită”, spunea. „A adăpostit vise. Le-am lăsat să moară când am uitat să mai visăm.” Lângă pădurea care urca spre munți auzea lupii urlând noaptea. Unii ar fi luat-o la goană, alții ar fi pus mâna pe revolver. El însă doar asculta și își continua drumul.
Totul s-a schimbat când au apărut mașinăriile. Stăteau de-a lungul peronului ca niște judecători tăcuți, cu oțelul albastru strălucind nou și puternic. Un afișaj de sticlă te invita să îi soliciți ajutorul. Apasă aici pentru bilete. Apasă aici pentru rute. Apasă acolo pentru vreme. Derulează pentru mai mult. Din prima clipă le-a urât. N-aveau ce căuta acolo. Le-ar fi sfărâmat cu mâna lui dacă ar fi putut. Nu aparțineau lumii sale.
Curând au început să cânte, să vorbească pasagerilor. Minut cu minut, oră cu oră, zi cu zi, pixel cu pixel, el era șters. Aveau chiar și mici avataruri – fețe zâmbitoare pe ecrane luminoase care te salutau, îți urau drum bun sau un rămas-bun blând, te întrebau chiar cum ți-a fost ziua. El, cel care fusese mereu calm și stăpân pe sine – care putea sta ore întregi pe un scaun sau în picioare privind munții – și-a pierdut răbdarea. Nu mai putea sta locului. O agitație și neliniște puternică și inexplicabilă îl stăpâneau. Mâinile îi tremurau, buza de sus îi zvâcnea și, imediat ce stingea o țigară, aprindea alta. Fumul nu mai era suficient să-l liniștească.
Își bea cafeaua în grabă, incapabil să se bucure de ea ca înainte. Tot timpul pe fugă, repezit. Un cuvânt aspru i-a scăpat când femeia de la bistro a încercat să-l mângâie. „Munca mea salvează vieți”, a izbucnit. „Țin trenurile în mișcare, fără cangrena birocrației care se depune ca placa pe artere. Și tu ce mare treabă faci? Le servești cafea fierbinte și mâncare proastă. Habar nu ai.”
A regretat imediat. A văzut-o plângând, dar n-a mai avut curajul să intre vreodată în bistro. A plâns și el. Mult, zilnic. Fum, lacrimi și cafea băută în grabă. Pe peron, când dădea cu ochii de mașini, încerca să le ignore; altădată lătra ordine la ele, însă încetul cu încetul simțea cum îl ia disperarea, văzându-se neputincios în fața automatelor care îi luaseră totul: caracterul, identitatea, femeia pe care o iubea, oamenii care îl respectau.
L-am văzut o ultimă dată în miezul iernii, stând în ninsoare, ignorat, dispărând din lume. „Suntem seduși de banalitate. Și eu am iubit cândva mașinile, când erau doar mașini. Dar acestea pretind că sunt vii – și sunt moarte.” La ce mai suntem buni când nu mai e nevoie de noi? Într-o seară târzie, un automat îl întâmpinase cu voioșie. El se întoarse și, cu un brânci, îi șopti mașinăriei: „Mi-ai luat totul, dar uite că sufletul tot nu mi-l vei lua. Să te privească alții, dacă au la ce privi. Eu am cerul și-mi ajunge.” Desigur că devenise un bufon al gării, acum intrat în dizgrație, însă lui puțin îi mai păsa.
De atunci nu l-a mai văzut nimeni. Unii spun că se certa cu mașinile, beat, încă purtând uniforma lui. Apoi a dispărut. Lumea spune că plecase din oraș, să i se piardă urma; alții lasă să se înțeleagă că, într-o bună zi, a urcat sus pe munte și nu s-a mai întors. Sau poate și-a făcut din umila-i casă propriul palat, păzit de indiferență și banalitate, trăind doar din memorie. Poate a luat primul tren spre un loc unde mașinile nu l-au înlocuit încă pe om. Poate l-au luat lupii. Sau poate s-a baricadat în propria casă, trăind doar din memorie, păzind ce a mai rămas din lumea pe care a iubit-o.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
