JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Paradoxul non-acțiunii; dilemele alegatorului roman

De când am descoperit că acțiunile mele civice și social-politice nu au efect votez cu mai multă detașare. În fond este o acțiune simbolică, care îmi transmite că mi-am făcut datoria și că am făcut tot ce îmi stă în putere pentru a schimbă ceva. Dacă ceva se va schimba prea puțin contează. Nu am niciun control asupra acțiunilor politice, asupra legiuitorilor, asupra deciziilor politice la nivel înalt și mă simt împăcat, iar nu revoltat. De când am început primele lecturi filosofice și sociologice am fost stăpânit de o neliniște metafizică, o oroare ontologică: au acțiunile noastre un efect real? Da, exagerez puțin, e vorba doar despre curiozitate. Sunt cu atât mai curios cu cât feedback-ul este: nu, acțiunile mele, noastre în plan civic-politic nu au nici un efect. Nu este implicată nicio cauzalitate. Nu sunt evident convins, însă îmi place să cochetez cu această idee. Foarte mulți alegători au fost revoltați, ultragiați de mai mult sau mai puțin nefericita și neinspirată decizie a majorității celor cu drept de a vot de a nu vota. Au fost criticați vehement, puși la zid și executați cu insulte. Înțeleg desigur sentimentul lor de revoltă, însă, în fond, ce li se poate imputa celor s-au abținut de la vot? Păi abținerea, mai ales acum în acest context este o gravă încălcare a datoriei lor de a-și exprima opinia, alegerea, afinitate politică, de a schimba sistemul. Întrebarea este totuși pertinentă, de ce nu au votat? Ce i-a împiedicat să o facă?

Deși am decis să votez, sunt oarecum în asentimentul acestor actori sociali acivici și apolitici. Ca să iei decizia de a vota, trebuie să ai în primul o doză minimă de încredere în procesul electoral, în sistemul politic și în actorii politici. Și convingerea clară sau speranța măcar ca acțiunile tale civice, politice, ca actor social, au într-adevăr un efect, implică o cauzalitate. Cei care s-au abținut au înțeles (subiectiv mă refer) prin prisma percepției, a reprezentărilor, a experienței și a sistemului lor axiologic că acțiunile lor în acest context nu determină nicio schimbare, sunt doar efect, nu și cauză. Dacă privim din perspectiva convingerilor lor, desigur, au dreptate. Nu trăiesc mai bine, nu au o situație mai bună, situația economică și politică a României nu este mai bună. Schimbările sunt la nivelul raporturilor de putere, iar puterea este întotdeauna a alesului, niciodată a alegătorului. Nu există un trickle down economy, la nivel de putere. Puterea este acumulată și delegată. Noi? Noi rămânem cu aspectul, dimensiunea simbolică a votului. Ce văd acești marginali ai acțiunii civice? Văd că situația economică nu s-a îmbunătățit, că restricțiile au fost foarte dure, iar dacă situația economică ar fi mai bună, nu are un efect pe are să îl putem observa. Și, în fond, nu e de datoria noastră să observăm mecanismele complexe ale sistemului economic. Vrem să vedem efectele reale și palpabile, iar în plan politic observăm că cei în care speram să reformeze sistemul urmează același trend al corupției. Diferențe și îmbunătățiri sunt, probabil, dar întrucât nu au un efect observabil și palpabil asupra mea, nu mă interesează prea mult. Ajungem din nou la acea sintagmă, acel clișeu atât de detestabil: să alegem răul cel mai mic. Totuși, gradul de malignicitate a răului îl face mai puțin rău? În fond este tot un rău. Va ofer un exemplu grosolan poate, dar eficient. Între Mussolini și Hitler, pe care l-ați alege? Mussolini pare desigur un rău mai mic. Fără termen de comparație nu avem grade de magnitudine, de malignicitate. Mussolini este rău, la fel Franco este rău, trebuie evitat cu orice chip, totuși este preferabil lui Hitler? Este o discuție absurdă, iar întrebarea pe care și-o pun cei care nu au votat este: de ce să alegem răul cel mai mic? De ce să alegem răul? De ce să alegem corupția? La aceaste întrebări nu avem niciun răspuns pertinent, așa că rămânem cu gradele de magnitudine ale răului. Cu toate acestea, cetățenii care au refuzat să își facă datoria civică ne sunt datori și ei cu un răspuns. Istoria ne-a demonstrat că atunci când nu există implicare civică și social-politică, atunci când există un astfel de vid, corupția tinde să ia o amploare cu mult mai mare. Atunci, tot istoria ne arată, tind să apară și extremele. Nu fac referire la un partid în special, politicienii români sunt extremiști ai doctrinei corupției și ai manipulării. Ca să le răspundem celor de mai sus, da, non-acțiunea are un efect, multiple efecte mai bine spus. Dacă mă abțin să votez, în convingerea că votul meu nu schimbă nimic, pot să fiu sigur, în schimb, că non-acțiunea mea modifică totul într-un mod nefavorabil mie. Da, sună a paradox. Acțiunea mea poate că nu are un efect sau are un efect insignifiant, dar cu siguranță non-acțiunea mea are un efect exponențial mai mare.

„Ceea ce facem în viață, are ecou în eternitate”… spunea Împăratul Marcus Aurelius. Nu în sensul religios (deși merită să luăm și acest aspect în calcul) ci cu semnificația că acțiunile noastre determină o înlănțuire nesfârșită de cauze și de efecte. Dincolo de aspectele politice, o astfel de atitudine ne transformă în mod personal. În fond, de ce să nu ne bazăm toate acțiunile și interacțiunile pe convingerea că nimic din ce am face nu are cu adevărat un efect? Poate că tot ce am spus mai sus, poate fi rezumat de filosoful Edmund Burke într-o singură frază: „Singura condiție necesară că răul să triumfe, este că oamenii buni să nu facă nimic.”

TEODOR  CONSTANTIN  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…