Fiind asaltat de Netflix și HBO cu filmele și serialele făcute la comandă, cum spun americanii „by the cookie cutter”, de altfel foarte comerciale și de multe ori lipsite de substanță, am pornit în căutarea unui film bun, unui film cu un mesaj real, un film cu adevărat artistic. Am găsit câteva opere de artă, ecranizări după romanele lui Mikhail Bulgakov. Unul dintre ele care mi-a rămas în minte intipărit la săptămâni după vizionare este „O inimă de câine”, un film absolut genial, o ecranizare după romanul cu același nume al scriitorului Bulgakov, în regia lui Vladimir Bortko, cu un scenariu scris de Natalia Bortko.
În plină revoluție bolșevică, Sharik, un câine vagabond care cutreieră Moscova, are norocul să fie găsit de către savantul și profesorul Preobrajenski și să fie luat sub oblăduirea și protecția profesorului. Sharik este mulțumit de această schimbare bruscă a destinului său, până în ziua în care profesorul Preobrajenski decide să îl folosească pentru ineditul sau experiment: implantarea unei hipofize umane și a unor gonade umane într-un corp de câine. Savantul, un profesor de modă veche cu un dispreț fățiș față de bolșevici și față de marxism îl are ca asistent pe mai tânărul și prudentul doctor Bormenthal. Inițial, pare că experimentul a dat roade. Sharik începe să piardă din blană, încetul cu încetul capătă trăsături umane. Nu mai latră, ci mai degrabă scoate niște scâncete sau gemete. Sharik se transformă în om pe zi ce trece și în cele din urmă este prezentat oamenilor de știință. Dar Sharik nu este doar un animal cu chip de om. Sharik știe să cânte și să danseze spre oroarea profesorului. Este important de menționat că gonadele și hipofiza aparțin unui anume Klim Chugunkin, un criminal, vagabond, de altfel simpatizant al bolșevicilor, omorât în închisoare, de al cărui cadavru se folosește ilustrul Preobrajenski. Pe măsură ce Sharik învață să se obișnuiască cu nouă lui viață și înfățișare, tovarășul Schwonder și activiștii de partid, responsabili de administrația clădirii în care locuiește profesoru,l acceptă acest miracol al științei și încep să îl îndoctrineze pe Sharik pentru a făuri din această creație, acest experiment imperfect, omul nou socialist. Dincolo de apucăturile sale animalice, pe măsură ce este expus îndoctrinărilor, Sharik capătă o atitudine de mujic, de proletar care respinge atât standardele și normele societale, cât și educația aleasă pe care i-o oferă profesorul. Argumentându-i profesorului că Schwonder este un om de încredere care are grijă de el, Sharik îi spune că a citit Engels și Kautsky, că nu a înțeles nimic și că în opinia lui totul trebuie împărțit. În consecință, Sharik se comportă ca și cum totul i s-ar cuveni, crede ca profesorul este un opresor, un învechit reacționar, încearcă să violeze pe una din asistentele profesorului și devine pe zi ce trece mai mujic și mai proletar.
Nu țin să va povestesc tot filmul într-un articol. Este un film pe care trebuie să-l vedeți, Bulgakov fiind unul dintre marii dizidenți și intelectuali anti-comuniști ruși. La un moment dat, într-una din discuții, Bormenthal îl întreabă pe doctorul Preobrajenski dacă ar fi fost mai bine să-i implanteze hipofiza lui Baruch Spinoza, poate s-ar fi născut un geniu. Doctorul îi răspunde că indiferent de sursa transplantului, experimentul în sine este o monstruozitate. „Nu câinele este de vină”, spune Preobrajenski, „ci animalul ale căror organe au fost transplantate”, acel reprezentat al lumpenproletariatului, Klim Chugunkin. Despre acest film se pot scrie volume întregi, atât despre arta cinematografică, regia excepțională și interpretarea magistrală și, bineînțeles, mesajul genial al lui Bulgakov. În fond, așa cum ilustrează Bulagkov, acest experiment aparține sistemului socialist. Dacă Sharikov nu ar fi fost expus îndoctrinărilor bolșevice, ar fi rămas un simplu vagabond, un delincvent. Astfel însă, a devenit un proletar, fără valori, norme, maniere, un proletar cu funcție însă, cu pretenții, considerându-se îndreptățit în a i se oferi orice își dorește: mâncare, o casă, femeii, banii, funcții. Sharik este un câine care nu își dorește nimic mai mult decât o bucată de kaizer vechi și un loc la căldură și poate puțină afecțiune. Tovarășul Poligraf Poligrafovici Sharikov, însă, își dorește totul, și ceea ce nu i se cuvine, lumea întreagă dacă este posibil. Este poate cea mai bună alegorie prin care putem înțelege că socialismul distruge însăși ființa, sufletul, din temelii, distruge textura societății, creează monștri și monstruozități. O să spuneți, probabil, că este o temă anacronica, învechită. Eu însă consider că bolșevismul, socialismul, comunismul, marxismul sau marxism-leninismul, aceste hidre cu sute de capete nu au murit, ci s-a reinventat, s-au… rebrenduit.
Sharikov continuă să cutreiere lumea, nu mai strangulează pisici, ci suflete, valori, națiuni, identități. O mizerie într-un ciorap de mătase, un criminal la costum, fancy, cu zâmbet perfid, tâmp și psihopat…
TEODOR CONSTANTIN BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
