Pe măsură ce COVID 19 vine în al doilea val, al treilea, ei bine, nenumărate valuri și tsunami, restricțiile iau o amploare mult mai mare. Una dintre restricțiile recente din California SUA interzice persoanelor, atât din biserici și alte lăcașe de cult, cât și pub-uri, să cânte sau să vorbească cu voce tare, să strige, etc. În Canada, s-a luat decizia ca, în puburi, karaoke să fie interzis, după lockdown desigur, riscul de contagiune cu covid fiind mai mare. Aș fi înțeles aceste reguli ca măsuri pentru a preveni poluarea fonică, deși tot ar fi fost bizare și nedemocratice, dar autoritățile acestor state care au impus restricții foarte dure, își consideră cetățenii niște tunuri de contagiune. În condițiile în care barurile, restaurantele sunt închise, nu ne mai putem vizita rudele și prietenii, lăcașele de cult sunt închise, iar în marea parte a țărilor cu lockdown, nu ne putem deplasa decât cu aprobare, interacțiunea interumana este redusă la minimum. Sunt, desigur, persoane care au nevoie de izolare sau se simt foarte „confortabil” în starea de lockdown, însă în mare parte, oamenii au nevoie de interacțiune. Vizionarea ultimelor filme pe Netflix, jocuri video pe xbox și pc sună bine, însă nu putem rămâne închiși în casă cu headset-ul de Virtual Reality pe cap, evadând continuu și perpetuu într-o realitate virtuală. Sigur, poate nu m-am exprimat exact, nu ne împiedică nimeni să rămânem într-o stare hipnotică cauzată de gratificare vizuală și dispozitive electronice. La fel cum unii rămân cu anii în hipnoze narcotice, noi putem să rămânem în această stare de hipnoză tehnologică, electronică? Nu are importanță terminologia. Pare că ne-ar folosi această stare de tranșă, rămânem cetățeni responsabili, nu ieșim din casă, nu socializăm, nu interacționăm, nu participăm la evenimente culturale, religioase sau de divertisment. Cu creierul îmbibat de dopamină, cu retina lipită de ultimele seriale, Derry Girls sau Emily în Paris, în general orice conținut facil, cu mâinile tastând rapid, trăind o altă viață în Fortnite sau Witcher, suntem într-o narcoză din care, cu foarte mare greutate, ne putem reveni. De ce ne-am smulge din acest simulacru al vieții sau mai bine spus simulare? De ce am vorbi și interacționa cu colegii, vecinii, iubitele, soțiile, copiii, părinții, frații și prietenii noștri când avem o minunată lume nouă la picioarele noastre, mult mai interesantă și mai captivantă, aparent, decât propria noastră viață? Lectura unei cărți? Absurd! Nu avem timp pentru așa ceva. Și nu vedem ce utilitate are. De altfel, e dificil să citești o carte, trebuie să-ți folosești imaginația și intelectul din ce în ce mai atrofiat și mai diminuat. Nu contest că anumite restricții sunt utile, dar mă întreb, totuși, cu așa cetățeni obedienți și ascultători, loiali autorităților și guvernelor, se mai pot teme politicienii, elitele de ceva? Rămânem consumatori, plătim taxe, muncim pentru salarii care ne permit să plătim taxe și să fim consumatori.
Am fost șocat, trebuie să recunosc, de decizia unor țări de a scoate armata pe stradă. Am urmărit, pe Youtube, un reportaj o sceneta șocantă și terifiantă, în America Latină, în Peru, oamenii erau amenințați cu arma de către soldați, să rămână în casele lor. Ce s-ar fi întâmplat dacă unii nu ar fi respectat restricțiile? Ar fi fost împuscați? Suntem în război, cum spune Emanuel Macron? Cu cine? Cu Covid? Atunci de ce armele sunt îndreptate spre noi? De ce, din ce în ce mai mult, ni se iau libertățile civile și drepturile și suntem fiecare deținuți la domiciliu? Arest la domiciliu… Ce ne mai rămâne? Să ne ia duba neagră și să ne arunce într-o celulă, pe noi, dușmanii poporului, undeva unde nu putem fi un pericol pentru societate. Înțeleg, avem nevoie de restricții, mulți nu le respectă.. Totuși, nu renunțăm mult prea ușor la libertatea noastră? Ce așteptăm, siguranță, securitate? De ce suntem așa siguri că guvernele au în vedere interesul nostru și iau măsuri și acționează doar în interesul nostru? Mi se va spune că sunt teoretician al conspirației, iar istoria este plină de conspirații. Experimentul Tuskegee, prin care Centrul de Prevenire și Control al SUA și USPHS au injectat afro-americanii cu sifilis, pentru a vedea ce efecte are sifilisul netratat, mințindu-i că ii vindecă de „bad blood”, experimentele cu Plutoniu injectat pe oamenii din Manhattan între anii 1945-1947, experimentele britanice și americane cu acid lisergic pe soldați, experimentele MK ULTRA-Mind control declasificate, de altfel oficial, accesibile publicului, experimentele pe populația orașului Winnipeg, Manitoba, Canada cu zinc cadmium sulf, Operațiunea LAC, împrăștierea substanțelor chimice toxice asupra unor orașe americane (Tom Mangold, Jeff Goldberg: Plague Wars: a true story of biological warfare), programul Holmesburg în care a fost injectat un carcinogen puternic pe 70 de prizonieri vietnamezi (participanții fiind armata americana, Dow Chemical Company și Johnson&Johnson, resurse- www.ncjrs.com- Office of Justice Prgrams) sunt numai câteva din numeroasele experimente făcute asupra populației, fără să le mai luăm în considerare pe cele naziste sau sovietice. Toate aceste informații sunt oficiale, pot fi găsite în cărți scrise de specialiști, documente oficiale, au fost recunoscute. Dar este mai bine să rămânem, așa cum au spus Pink Floyd, „comfortably numb”. De ce să deschidem ochii? Realitatea e roză și pufoasă. Holdele sunt pline de grâu, fabricile duduie, „totu-i perfect, tovarășe ministru.” Întorcându-ne la război, nu am înțeles cu cine suntem în război? E un război între noi și ei, între decidenți și cei asupra cărora se decide? Între cei care dețin puterea și cei care au iluzia că cei cărora le-au încredințat puterea simt vreun fel de empatie? Se spune că în fruntea multor mega-corporații și în fruntea clasei politice de multe ori ajung psihopații și sociopații. Nu cred că este departe de adevăr. Nu însemnăm nimic, nici pentru UE, nici pentru Bruxelles, nici pentru NATO, nici pentru OMS, WEF, FMI, BIS. Nimic. Zero barat. Producem, plătim și consumăm. Să credem că am însemna mai mult, ar însemna să ne mințim. „Fool me once, shame on you, fool me once, shame on me”.
Pentru mine, scoaterea armatei pe stradă e un mesaj, un simbol clar. „Democrația este doar un concept. Iar libertatea o decidem noi.” Așa că, să fim fericiți în casele noastre. „Fiți fericiți, că va ia mama dracu!“, că să-l cităm pe Petre Țuțea când se referea la „fericirea” comunismului. Cred că sunt mulți cei care au vizionat filme cu apocalipsa, invazia zombie. Desigur zombii nu există, spunem cu certitudine. Paradigma s-a schimbat. Suntem agenți patogeni, purtători de viruși în ochii „lor”. Zombii suntem noi!
TEODOR CONSTANTIN BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
