Să mori. Sfâșiat. Strivit de asfalt. Înghițit de valuri. Ronțăit de vre-o balenă.
Când în fața avionului apăru steagul inamicului, se întoarse pe balcon și își aprinse din nou o țigară. Să te duci acolo, să trăiești lângă ocean, nu aici sclav peste sclavi, kapo, mare maestru al sclavilor grad 32 minus. De jos din stradă, îl privea același personaj, același tânăr, cu aceeași privire curioasă, aceeași mină obosită. Îl urmărea aproape noapte de noapte, cu milă, curiozitate și parcă cu puțină tristețe. N îi făcu semn cu mâna. Tânărul scoase tabachera și își aprinse și el o țigară. N îi făcu semn, să se întoarcă către ocean. Tânărul zâmbi bucuros, apoi, ducându-și mâna la inima, plecă repede capul. Îi arătă cerul și încet se depărtă.
„Ce personaj. Un nebun. Un geniu, un criminal, un artist, un simplu amărât. Mă privește în fiecare noapte. Aceleași gesturi pe care nu le înțeleg. Și el privește deseori către ocean.”
Se întoarse în liniște în dormitor. Ea încă dormea, o mare de plete negre pe perna albă. Nu părea să o deranjeze niciun zgomot și nici mirosul de țigară. N mai zăbovi în pat, își așeză căștile pe urechi ascultând oceanul și visându-se undeva, legănat de valuri. Se trezi în scurt timp, cu câteva minute înainte ca alarma să sune. Se îndreptă către baie. Pata de sânge încă era acolo. Sângele părea mai închis la culoare. Pipăi locul sângerării. Era o rană, o plagă deschisă, care sângera încet, încet dar constant. Își puse un plasture peste rană și se îmbrăcă. Pe cămașa albă nu se vedea nimic.
„Flambeau, criminalul, m-a înjunghiat. Asta trebuie să fie. Father Brown e pe urma ta prietene”
Își zâmbi în oglindă și părăsi în liniște apartamentul. În mașină își puse muzica preferată. Se opri pentru o cafea la aceeași cafenea pe care o frecventase mai demult, când era chinuit de insomnii și singurătate. Aceeași cafenea la care oprea dis de dimineață. Simți o înțepătură în dreptul inimii. Prea devreme că să meargă la doctor. Și nu părea nimic grav. Și nu părea nimic grav. Sau nu era nimic grav. Într-adevăr, dacă știi să râzi sau chiar să te hlizești că un imbecil, ca un nebun la geamul unui ospiciu. Și?
„Și dacă stai serios și sobru? Nu mai este nimic grav? Ai rezolvat totul? Scoate-ți bățul din fund și nu mai lua lucrurile în serios. În fond, ce este cu adevărat grav? Moartea? Nici vorbă!” Conducea încet către clădirea pe care era atât de bucuros să o vadă dimineața și să o părăsească seara. Rămase câteva minute bune în mașină, cu muzica dată la maxim. Miles Davis, Bob Dylan, the Wailers, Queens of the Stone Age, Carl Orff. O fortuna!
„Știam eu că te găsesc aici. Ești mereu devreme. Atât de devreme. “
Se uită în jur. Nu era nimeni.
„Parcă ai vrea sa fugi de ceva sau cineva. Parcă ți-ar fi frică”
„Ah, iar nenorocită aia de criză cu imaginile ei imbecile. Du te naibii! Fă-o naibii să tacă. If you see her în Tangiers, if you see her say hello she might be în Tangier. Pot să cânt, să strig mai tare până când ajungi o șoaptă, până când nu te mai aud deloc!”
Se uită în jur, în spatele mașinii, în parcare în jurul clădirii. Era singur. Un aer cald îl învălui. Zâmbi, își aranjă cravata și porni către lucru. În mașină Bob Dylan își odihni vocea, iar Carl Orff își începu grotesca-i operă. Opri lugubra Carmina Burana. Oh, Fortuna! Se privi în oglinda retrovizoare. Semăna cu imaginea aia stupidă, chinuitor de stupidă. Parcă semăna din ce în ce mai mult cu Flambeau cel felin. Își zâmbi complice și porni către serviciu, inspirând adânc aerul răcoros al dimineții.
TEODOR CONSTANTIN BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
