JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Moara lui Dumnezeu

„Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică.” – Ioan 12:24

   În cea mai mare parte a vieții mele, am trăit cu impresia că viața e ușoară. Că greutățile care vor veni vor fi lesne de dus. Că nimic nu-mi poate tulbura pacea, liniștea, echilibrul. Poate de aceea, indiferent ce obstacole apăreau, aveam un fel de joie de vivre, susținut de convingerea că totul va fi bine, că viața e frumoasă și că, în cele din urmă, toate trec. Nu știam atunci că viața urma să-mi dea niște lecții valoroase. Că acel timp lipsit de provocări și suferințe nu va dura la nesfârșit. Că va veni vremea când trebuie să cresc — și că pentru a crește, trebuie să îndur. Și uneori, greutățile par imposibil de dus. De multe ori, limitele noastre — fizice, emoționale, intelectuale — le stabilim noi înșine, fără să bănuim ce puteri avem în noi. E nevoie doar de puțină voință și curaj ca să vedem câte bariere putem dărâma, cât de sus putem ajunge.

    Astăzi, acest mod de a gândi – optimist, roz, autosuficient – pare a fi încurajat pretutindeni: în cercuri de parenting, în discursuri universitare, în motivaționale corporatiste. Și, desigur, e frumos să trăiești cu ideea că orice greutate te poate întări, că poți răzbi prin încredere în sine și un strop de ambiție, nimic rău până aici. Dar vine o zi în care viața te scutură cu totul, când înțelegi că multe situații nu sunt sub controlul tău, când disperarea și resemnarea se strecoară tăcut în inimă. Realizezi că nu ai puterea să schimbi lucrurile, că universul nu răspunde comenzilor tale, că ești copleșit și simți că ți-ar fi mai ușor cu o piatră legată de gât, în fundul unui lac.

   Și e cu atât mai apăsător când povara nu e rezultatul alegerilor tale, nu tu ai adus încercările, dar trebuie să le porți. Atunci, disperarea te face să te plângi, să strigi, să urli către ceruri, către Cel pe care poate până atunci nu L-ai luat în seamă. Și-I ceri: fă dreptate! Dă-mi un răspuns! De ce eu? „De ce mi se întâmplă mie?” – nu mai e o întrebare retorică, e o rugăciune disperată. Ceri un semn, vrei doar să știi că nu ești singur, că nu porți totul fără sprijin. Dar Dumnezeu tace și nu primești nici semn, nici răspuns.

   Așa începe o noapte întunecată a sufletului. Dar dacă înțelegi că trebuie să perseverezi, că El, într-un fel pe care nu-l poți înțelege încă, îți va răspunde și te va scoate din Egiptul în care ești rob și suferi, atunci lumina dimineții se apropie.

   Această scrisoare este pentru mine, pentru cititorii mei, pentru acel nemulțumit din mine care se plânge mereu, pentru acel naiv care credea că viața trebuie să fie doar ușoară și frumoasă. Dar mă întreb: pentru câți oameni din lumea aceasta e viața cu adevărat liniștită și senină? A fost oare ușoară pentru bunicii și străbunicii mei, care au trecut prin două războaie mondiale, foamete și represiune? A fost ușoară pentru sfinții și martirii care și-au dat viața în temnițele comuniste? Este ușoară pentru părinții care își văd copiii masacrați în numele unei ideologii, în Gaza, Palestina, Yemen, Siria, Ucraina, Myanmar? Pentru copiii care cresc fără părinți? Pentru cei trimiși carne de tun pe front? Pentru cei bolnavi, mutilați, marginalizați?

   Și așa, încet-încet, lacrimile se opresc, iar tânguirea se transformă în rugăciune de mulțumire. Căci noi, cei care nu am trecut prin asemenea suferințe, suntem puțini. Dar cine ne garantează că nu ne va veni și nouă rândul? „Simone, Simone, iată, satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Iar tu, când te vei întoarce, întăreşte pe fraţii tăi”, îi spune Domnul Iisus Hristos lui Simon Petru. Căci dincolo de conflictele vizibile, războiul cel mai real și mai periculos este cel spiritual. Suntem atacați în fiecare ceas, iar ținta fiecărui atac este să ne îndepărteze de Dumnezeu, să pierdem pacea, zdrobirea inimii, recunoștința, căința. Iar acest război este perfid, pentru că vrăjmașul ne promite fericirea: o fericire falsă, compusă din capricii, plăceri, impulsuri și egoism, o fericire care ne face sclavi ai păcatului și ai propriului ego.

   Pentru acest război, nu există adăposturi, rachete sau scuturi. Dar Dumnezeu, într-o singură clipă, poate zdrobi vrăjmașul. Dumnezeu ne este armură, coif, sabie de foc și adăpost. Sub acoperământul Său, nimic nu ne poate atinge. Și pe noi ne cere satana, să fim cerniți – prin încercări, nedreptăți, ispite, uitare. Dar nu mai mult decât îngăduie Dumnezeu. El nu permite să fim ispitiți peste puterea noastră, iar noi avem arme infailibile: adevărul, iubirea, iertarea, credința, mila, rugăciunea și Sfintele Scripturi. Să fim cernuți, dar să învățăm să discernem, iar pentru a discerne, trebuie să ne smerim.

   În seara Cinei celei de Taină, Domnul le mai spune apostolilor: „Iar El le-a zis: Regii neamurilor domnesc peste ele şi se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte.” Ca să supraviețuim spiritual acestei cerneri, trebuie să renunțăm la ceea ce e de prisos în noi, să rămână doar ceea ce este cu adevărat prețios. Satana este cel care ne acuză, fără încetare. Însă nu este el cel care cerne. Moara este a Lui Dumnezeu și grâul și făina și pâinea bună, tot ale lui sunt, toate.

Teodor  Constantin  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…