Nu știu cum se face, dar orășelul acesta mic și îmbătrânit, undeva la poalele munților, are mereu un spectacol superb al norilor și al razelor de soare. În comparație cu orașul meu de pe coasta Atlanticului, acest orășel cu nume de fum otrăvitor are parte de niște apusuri rupte din Claude Monet, Caspar Friedrich sau Grigorescu.
Are și oceanul farmecul lui, e drept. E de ajuns să-l privești de pe o stâncă, undeva într-un oraș pescăresc, și dispar toate grijile, dorințele, pulsiunile, obsesiile, personajele politice se pierd în istorie, iar acolo ești doar cu Dumnezeu, cu oceanul, o țigară rulată în autobuz și o sticluță de Irish whiskey. Oceanul reduce amplitudinea existenței la zero și te apropie de începuturi, înainte de Cain și de Abel. Înainte de Adam și de Eva, în clipa aceea în care Dumnezeu a despărțit apele de sus de apele de jos…
Aici însă, în acest oraș devenit aproape insignifiant, cerul își arată deseori toată splendoarea lui și nu știi dacă ești martorul unui război în ceruri, unei nunți în ceruri sau pur și simplu Dumnezeu le arată oamenilor că și cea mai mare bogăție nu se găsește în măruntaiele pământului, ci în tăriile cerului. Atunci când sunt în orășelul acesta de munte, pentru mine totul capătă o atemporalitate: timpul, spațiul și memoria se reunesc toate aici într-o singularitate desăvârșită, astfel încât sunt în același timp și spațiu, bucurându-mă de tihna provincială la Pucioasa, levitând în soarele Greciei la un mic kafe eion din Piraeus, contemplând Pirineii de pe malul râului Gave de Pau sau cățărându-mă pe stâncile abrupte de la capătul pământului. Ei bine, în această sincronicitate perfectă, nu aș putea spune că sunt aici sau dincolo. Sunt momente rare, e drept.
Fiecare om, mă gândeam într-o noapte la o țigară târzie, ar trebui să aibă dreptul la un retreat, o perioadă de retragere totală din lume, câteva zile, săptămâni, luni, un retreat fără bipuri, flashuri, micro și macrocosmuri electronice și preocupări morbid de nesemnificative. Altfel, lumea noastră interioară devine o grădină zoologică, unde fiecare gând urlă mai tare, mai dement și mai drăcesc decât celălalt. Deja suntem prizonierii unei închisori mentale, psihice, ba aș zice chiar și metafizice, pentru că asta ne afectează modul nostru de a exista și de a ființa, nu numai în lume, ci și în interiorul nostru. Și oricât de capabili și inteligenți ne-am crede, tot ce putem să facem e să ne izbim cu frunțile de gratiile închisorii până ne spargem capul.
Retreatul meu aici face ca, de fiecare dată când vin în casa în care mi-am petrecut copilăria, mintea mea să fie îmbogățită și populată de lumi, de sensuri și de înțelesuri care mă aduc mai aproape de începuturi. Un astfel de retreat, atât exterior, cât și interior, face cât zece ședințe de terapie cu cel mai faimos psihoterapeut din lume. Nu e nevoie să pornești pe tot felul de alei dubioase și new-age-iste ca să fii mai aproape de Dumnezeu și, astfel, și de tine. „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”, ne spune Domnul Iisus, după ce le vorbește apostolilor despre parabola seminței de muștar. Căci Dumnezeu e aici, cu tine și în tine. Ori pentru El, sălășluind în adâncul sufletului tău și al inimii tale, trebuie să păstrezi liniștea și ai să afli că El este Dumnezeu.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
