JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Maladivele nocturne (V)

De la un timp, în birou se lăsase o liniște asurzitoare. O liniște care îl înțepa in urechi, o liniște care îl furnica, îl stânjenea, îl agasa. Parcă prevestea ceva această liniște, acest silențios vacarm. Liniștea care se lasă înaintea unui masacru sau după o bătălie sângeroasă… Era o liniște lugubră, macabră, absurdă, aberantă, asemenea unor note joase la un pian vechi și dezacordat. 

   Ar fi vrut să spună o vorbă, să adreseze câteva cuvinte, însă orice cuvânt ar fi căzut la pământ ca o nicovală uriașă, ca un păcat capital. Tăcerea poate durea, mai mult decât o vorbă, decât un cuvânt. Tăcerea poate distruge. Mulți ochi erau ațintiți asupra lui, priviri care dureau mult mai mult decât rana aceea bizară, din piept, care continuă să sângereze. Ar fi apreciat acea tăcere, dar nu aici, nu acum, nu în această pestilențială atmosferă, ci undeva departe, pe munte, la marginea pădurii, pe plajă, noaptea în timp ce își fuma ultima țigară. Deși trecuse peste durere și peste o oarecare senzație de leșin, se întreba dacă ei oare auzeau acea ranã, dacă auzeau sângele gâlgâind, dacă îi auzeau pulsul. Cât de degradant, cât de umilitor să fii simțit, adulmecat, de o haită de hiene.

   „Nu ți se pare că îi iese fum din gură, atunci când vorbește? Parcă emană un fum greu, un miros de sulf. Parcă emană un miros de moarte, de boală.“, îl înghionti un coleg, atrăgându-i atenția către una din colegele care vorbeau în voie, afabil.

   „Am auzit că ar fi pe moarte. Ceva terminal, incurabil… Necontagios, dar totuși… E un mediu de lucru. Nu ți se pare că miroase a moarte?” 

   Miroase a moarte. Cum ar fi mirosit moartea, a eliberare? Să nu simți durerea a o mie de priviri.

   „Nu știu cum îl poți suporta. Parcă e tot timpul chinuit de friguri, mâncat de o râie ce nu se mai satură, are ochii injectați. Am senzația că lucrăm într-un ospiciu de nebuni. Și mâna îi tremură, constant. Să stai pe lângă debili și muribunzi, zău, nu știu cum suporți.”

   Își duse instinctiv mâna la piept. Pe stofa sacoului simți o pată umedă. Își privi degetele pătate de sânge și se șterse repede pe o bucată de hârtie. Își ridică capul, încet și atent și văzu cum ochi cu licăriri răutăcioase și  rânjete perfide îl urmăreau cu fiecare mișcare. Mai rău decât orice fum, orice miros, orice simptom era vederea sângelui. În fond, asta așteptaseră de mult. Își lingeau buzele de plăcere și erau gata să se repeadă asupra lui. O picătură de sânge sau un ocean, era totuna. Cine se satură cu o mare de sânge, se satură și cu o picătură. Una o conține pe cealaltă. 

   Să mori sfâșiat, exsangvinat nu de balene și rechini, ci de oameni. De semenii tăi…

 

TEODOR  CONSTANTIN  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…