JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Lumea, ca o piesă de teatru absurd…

   Văd lumea asta deseori ca prin vis, un vis febril, precum o scenă, la care ne sunt arătate întâmplări, personaje, drame, iar spectatorii sunt cei care reacționează la ceea ce văd, de multe ori într-un fel așteptat, iar alteori sunt total apatici: își îndreaptă gulerul, tușesc, se uită în stânga, în dreapta, căci ceea ce se desfășoară pe scenă nu mai prezintă interes. Dar modul în care spectatorii reacționează face în așa fel încât ei înșiși devin personajele, actorii, dramele și comediile, iar cei care se delectează cu adevărat sunt regizorii și scenariștii. Într-un astfel de auditorium, ceilalți se așteaptă de la tine să reacționezi cumva: să aplauzi, să urli, să gemi, să suspini și să ai o varietate mare de alte manifestări. Dacă nu o faci, ești considerat insensibil, prost și chiar răuvoitor.

    Este însă important să reții că reacția ta este calculată și folosită de regizorii acestei piese de teatru și că suntem, cu toții, și spectatori și personaje. Spre deliciul și încântarea regizorilor, spectatorii se înjură, se lovesc, proferează blesteme, scuipă și aruncă cu tot felul de invective. Desigur, atât spectatorii, cât și actorii rămân fiecare la locurile lor și nu se amestecă. În acest timp, piesa continuă așa cum este scrisă și regizată, iar reacțiile nu fac decât să dea naștere haosului.
Într-un târziu, apar și rușinea și regretul spectatorului de a-l fi lezat și atacat pe cel de lângă el, atunci când vede că personajele lui dragi l-au dezamăgit. Alții însă preferă să își considere atacurile legitime, indiferent de deznodământul piesei de teatru sau, dimpotrivă, își continuă tirada chiar și după piesă, nevrând să iasă din postura de spectator și personaj. Și ce este mai trist decât să nu poți ieși din personaj? Să fii captiv unui rol, să trăiești viața altuia în loc să    ți-o trăiești pe a ta? Să îi porți, să îi exprimi și să îi împărtășești opiniile cu convingere, chiar dacă acestea pot să nu fie ale tale?

    Energia negativă a insultelor pe care ni le adresăm, unii altora, la comanda actorilor și regizorilor preferați este atât de mare încât ar putea furniza combustibil pentru o întreagă mașinărie de război. În fond, asta și face: continuă un război perpetuu între „mine” și „celălalt”, acel „celălalt” care nu îmi împărtășește opiniile, care poate își aranjează cravata sau ceasul în timp ce eu aplaud, râd zgomotos sau plâng, fără să înțeleg de ce nu o face și el. Poate că și „celălalt” s-a exprimat așa cum a putut el: a râs când eu nu am râs, a plâns când eu am râs, a aplaudat când eu am fluierat.

    „Nebunule”, spune spectatorul, „nu vezi că pică cortina peste noi, recuzita, tavanul, cerul, iar tu te joci de-a Elveția, neutru și imparțial?” De cele mai multe ori, dezbaterile și discuțiile, chiar și între spectatorii care frecventează cu pasiune teatrul, ajung și rămân la acest nivel: nivelul injuriilor, al manifestărilor grosolane, asemenea unui om care, printr-un experiment greșit, ajunge la stadiul de primată.

    „Nebunule!” – astfel răsună acest cuvânt în toată sala, până acoperă chiar și vocile actorilor, până acoperă orice regret, orice gând, orice conștiință, până când „spectatorul de lângă” îmbracă această haină a „nebunului” și doar prin ea mai poate fi văzut. Ce mizerabil spectacol, când Cain repune în scenă hidoasa crimă a fratelui său, iar din gura sa un singur cuvânt domnește peste toate: „Nebunule!”

    Atunci uităm, desigur, memoria se degradează, când ar trebui să ne amintim că Cel ce a spus: „Ia întâi bârna din ochiul tău și apoi vei putea să iei paiul din ochiul fratelui tău, fățarnice.” A mai spus și: „Oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății; și oricine va zice fratelui său: ‘Prostule!’ va cădea sub pedeapsa soborului; iar oricine-i va zice: ‘Nebunule!’ va cădea sub pedeapsa focului gheenei.” Ori, dacă pentru alții suntem nebuni, proști, sălbatici, unde este raiul la care aspirăm, când tot ceea ce facem este să aducem câte un cărbune încins din iad și astfel să clădim templul răului? Căci dacă ochii noștri sunt în întuneric, tot trupul și tot sufletul ne vor fi în întuneric. Dacă avem o piatră pe care să o aruncăm deasupra capului lui Abel de fiecare dată când nu cădem de acord, cum mai putem oare să ne numim înțelepți? Și oare nu ne-am vândut înțelepciunea, pe noi înșine, tocmai pentru o nebunie?

Teodor  Constantin  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…