JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Lecții de viață din Irlanda

Încă de când am luat decizia, mai mult sau mai puțin forțată și inspirată, de a mă îmbarca în zborul British Airways către țara lui James Joyce, încă de prima dată când am aterizat pe această insulă ploioasă și bătută de vânt, am avut senzația că irlandezii au microbul rebeliunii și nonconformismului.

Nu pun deloc în discutie spiritul civic, manierele și comportamentul politicos de necontestat… E vorba mai mult de mentalitatea „It’s my way or the highway”. Poate chiar această mentalitate i-a ajutat, într-o măsură, să își câștige independența, să învingă un impreriu, să devină adversari de temut ai Angliei, prin organizația IRA, și să ajungă vestitul „Tigru Celtic”. Nu-i de mirare că cel mai faimos sau infam revoluționar al secolului XX, Ernesto Guevara Lynch, avea sânge irlandez. Am putea spune că e vorba de încăpățânare, de rigiditate, pentru că irlandezii nu sunt oameni închiși, închistați sau absurzi. E vorba de o certitudine de neclintit în deciziile pe care le iau…

 

Atunci când restricțiile referitoare la COVID au fost aplicate în Irlanda, destul de târziu, nu am simțit panica și isteria despre care se vorbea acasă. Fenomenul stocului de hârtie igienică și alte fenomene rizibile, despre care am auzit în alte țări, a fost prezent o zi sau două. Barurile, puburile și restaurantele au rezistat eroic, până a venit „firman” de la Înalta Poartă din Dublin și au fost închise, unul după altul.

 

În plină pandemie, în plină isterie și teamă, m-aș fi așteptat ca și în Irlanda, chiar și în acest mic port la Oceanul Atlantic, care își merită porecla de „Rebel City”, oraș rebel, să se instaureze distopia care părea scrisă de un scenarist de la Hollywood. Am așteptat mașinile Poliției să patruleze și să verifice febril locuitorii orașului. Am așteptat armate, soldații inarmați până în dinți, Hummere și alte unități militare să își facă apariția pe străzile liniștitului orășel Cork. Desigur, am observat cu uimire și cu bucurie că patrulele Gardai nu  s-au înmulțit și nici nu am văzut picior de soldat.

 

Mi-am zis, bine, poate că nu e nevoie, în fond nu e un oraș mare, dar cu siguranță voi întâlni acele priviri suspicioase, voi vedea cum oamenii stau cât mai departe unii de alții, la nevoie vor traversa strada, încercând să se evite unii pe alții. Și de data aceasta am fost surprins… Desigur, măsurile de distanțare socială au fost luate, însă rareori am văzut frică sau suspiciune în ochii oamenilor. Oamenii nu au devenit nici mai reci, nici mai distanți. Dimpotrivă, am văzut mai multă simpatie și compasiune și, de mult ori, am auzit un prietenos „stay safe”.

 

Lucrând de acasă, au început să-mi lipsească barurile gălăgioase, noaptea, pe Oliver Plunket Street sau puburile întunecate, unde eram întâmpinat de aroma inconfundabilă a berii Guiness. Au început să-mi lipsească librăriile, bibliotecile, muzeele…

 

Cu timpul, mi-am făcut curaj și am început să ies, restricțiile nu erau atât de dure ca în alte țări, totuși distanța maximă la care aveam voie să ieșim era de 2 km. Am căutat un loc în care aș putea să mă simt bine, chiar dacă nu am un Guiness sau un Jameson pe care să-l savurez, într-unul din sutele de puburi și baruri din Cork. M-am îndreptat către port. Mi-am găsit un loc în care să stau în liniște, să mă bucur de soare, să mă las hipnotizat de albastrul râului și să-mi imaginez că sunt și eu printre cei care se îmbarcă pe vapoarele din port.

 

Cu timpul, m-am plictisit și de străduțele goale ale orașului și de portul adormit. Am mers fără să am vreo destinație anume pe aleile orașului. Am mers pierdut în gânduri, obsesii și frustrări, pierzând noțiunea timpului. Am ajuns, după câteva ore, pe o promenda superbă de-a lungul răului, apoi de-a lungul golfului, unde am descoperit o altă lume. Vremea frumoasă, căldură, soarele invitase familii, bicicliști, amatori de jogging, role la plimbare și picnic.

 

M-am gândit: cum așa, vouă nu vă e frică de virus, de contaminare, de carantină, de boală, de moarte? Probabil că nu stăteau în fiecare seară cu sufletul la gură, cu ochii lipiți de ecranul televizorului, luând literă de lege orice spuneau jurnaliștii și specialiștii invitați să lumineze și să educe populația.

 

Deși înțeleg că trebuie să existe anumite măsuri, s-a ajuns de la precauții la panică, însă irlandezii și-au păstrat cumpătul, bunul simț și curajul. Poate că unii vor considera atitudinea irlandezilor inconștiență, eu o consider o lecție de viață.

 

Pe săptămâna viitoare…