Miercuri, 15 octombrie… Este ora două dimineața. Mi-am făcut un ceai englezesc. Aș vrea să adorm din nou, dar mi-e teamă că voi pierde timp prețios. Mă întreb: cum ar fi dacă dimineața mea ar fi structurată după propriul meu ritm? Cum ar fi dacă dimineața mea nu ar însemna să mă scol cu noaptea-n cap, ca să mă duc către un job care nu-mi oferă nicio satisfacție? Să merg spre acel sediu care-mi reactivează toate angoasele, să aștept orele până la finalul programului, să fumez o țigară și apoi să plec gol pe dinăuntru, acasă.
Poate pare dramatic, sau melodramatic. Dar nu mă plâng. Nici nu ar trebui. Îmi merge bine. Nu duc lipsă de nimic. Totuși, simt că mulți dintre noi trăim o existență care nu ne împlinește. Facem lucruri pentru că, la momentul respectiv, acelea au fost opțiunile și nu am avut spațiu de manevră. La un anumit moment, trebuie să alegem. Și, adesea, alegem să renunțăm la vise, scopuri, idealuri frumoase, pentru a ne oferi timpul unei companii în schimbul banilor. Dar banii zboară repede.
Trăim o căutare hedonistă, pentru că opt ore – sau mai mult – facem ceva ce nu ne place și nu ne împlinește deloc. De fapt, ne înghite sufletul și simțim că viața noastră a fost programată, asemenea unui personaj dintr-un joc video. Urmărim scriptul. Doar din când în când, sistemul dă o eroare, un „glitch”. În acele clipe vii, ne aducem aminte că suntem aici cu un scop, o misiune. Că nu suntem rezultatul unui accident.
La Thompson, o tânără își ia cina. Alta își bea în tihnă ceașca de cafea. Îmi amintesc primele zile în Irlanda, la prestigiosul hotel Montenotte: petrecerile de dinaintea Crăciunului, femei dichisite, eleganță, muzică frumoasă, de parcă ne-am fi întors în anii ’20. Beau un ceai englezesc negru, cu lapte și scriu la romanul meu, pe care nici până azi nu l-am publicat. Vânzoleala din lobby mă derutează, dar mă amuză și îmi face plăcere. Am emoții legate de noul meu loc de muncă, dar și mari speranțe. Cum se spune: „Speranța moare ultima.” Ei bine, câteodată e bine ca speranța să moară prima, ca să-i ia locul alta, mai adevărată.
Pe la Bayou n-am mai trecut de o lună. Mâncarea e, în esență, la fel peste tot, iar aglomerația nu-mi face bine. Ies puțin în oraș, doar ca să mă întorc obosit în cameră. Îmi iau câteva cărți din micuța mea bibliotecă și le pun pe pat. Rămân necitite, căci adorm imediat.
Două Biblii, Filocalia (primul volum) și Curs de metafizică al lui Nae Ionescu. Mai am două romane japoneze și Don Quijote.
Nu-mi pot scoate din minte gândul că dimineața ar putea fi a mea, că mi-ar putea aparține întru totul. Că aș putea face altceva. Lumea modernă occidentală ne-a promis că putem fi orice și că putem face orice. Încet-încet învățăm că nu e chiar așa, sau că nu e chiar așa ușor. Nimic nu se construiește fără sacrificii. Dar ar fi trebuit să fim avertizați: dacă nu ne urmăm visele, ne vor bântui ele pe noi. Și greu vom scăpa de furia potențialului nostru neîmplinit.
Lumea pare că a luat foc, și noi abia acum simțim fumul. Un război total, mondial și poate nuclear stă la ușă. Lideri, păpuși și păpușari, tehnocrați, demnitari, handleri, Cezari second-hand, Marii Alexandrii de pe Temu, Bismarci și Napoleoni de bazar, din apus, răsărit, miazănoapte și miazăzi, sunt apucați de o cruntă criză de vampirism acut.
Noi suntem gata de exsanguinare. Vom suferi cu abnegație până la ultima picătură de sânge. Apoi, la gunoi… Căci ce se întâmplă cu un idiot util, oare? Este aruncat, dat deoparte, după ce nu mai e nevoie de el.
Având în vedere această realitate sumbră, mai au importanță visele noastre? Scopurile de a trăi prosper, de a munci ceva ce ne împlinește? Poate că aici e hiba gândirii moderne.
Această cultură a „grind”-ului, a „hustle”-ului” – adoptată și la noi – scapă din vedere un lucru esențial: Dacă ceea ce faci nu face ziua sau viața altuia mai bună, e inutil. Dacă ceea ce faci nu contribuie la educația, bunăstarea sau coeziunea comunității, aduni aur și argint într-un cufăr ruginit, murdar si putrezit. Căci „unde îți va fi inima, acolo îți va fi și comoara.”
Comori în ceruri, nu pe pământ.
E ora trei dimineața acum. Cana cu ceai e aproape goală. Pleoapele îmi pică grele. Urmează o zi frumoasă. O persoană dragă mie mi-a spus odată: „Tu ești viu, în deșertul rău.”. Da, draga mea, așa e, îi spun acum în gând. Din deșertul meu viu și verde, vă spun: noapte bună sau bună dimineața!
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
