JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Jurnal de noapte cu vedere la port

   Jurnal de noapte, căci doar noaptea am răgaz să scriu, să decantez, să rumeg, să discern, să lămuresc… Mi-am aprins o țigară, să fie ultima, îmi zic. Dar nu va fi ultima, căci și mâine o voi lua ca pe un mic răgaz. Am senzația că îngheață timpul pentru un moment și am puțină tihnă. Am ieșit pe terasă. Mă întind pe scaun și mă uit la plapuma de nori care acoperă stelele. Dacă nu aud certurile, chefurile vecinilor sau aparatul de radio al vecinului, mereu la miezul nopții pe BBC, atunci pot să aud în sfârșit liniștea. Dar gândurile au nevoie de plimbări, de plimbări lungi noaptea, în parc, prin ceață. Ascult, de obicei, teatru radiofonic, E lumea mea acolo. Este o altă lume, cu înțelesuri și neînțelesuri, sensuri și non sensuri. Dar totul are un sens și iarăși simt timpul, istoria cum îngheață.

   Pornesc pe străzile goale, spre nordul orașului, către vilele și conacele protipendadei, le admir și mă amuză plăcuțele cu numele caselor, scris în piatră: Palace, Courtenay, Ocean Breeze. Altele nu au nume, se ascund în spatele unor ziduri mari, în spatele nucilor și castanilor sau palmierilor. Au oare bogații ennui? Au oare bogații anxietăți și spaime, frici, terori, atacuri de panică, griji diurne și frământări nocturne? Cu siguranță… Însă nu se văd dincolo de zidurile pe care le-au înălțat cât mai sus. Au și ei lumea lor. Și nu vor să o expună. Fiecare își ascunde comoara, cât mai departe de ochii lumii. La Biserica Sfântul Iosif, lângă Azilul de Bătrâni, aparținând de Misiunile Catolice Africane, preoții care și-au petrecut decenii din viață în jungle din Africa, în deșertul Sahara sau în pădurile tropicale din Asia, se adună la slujbă seara. Mă întreb oare ce gândesc, își amintesc des de viața petrecută în lipsuri undeva, în Nairobi sau Lagos, se gândesc cu nostalgie la acele timpuri, la acea parte a vieții lor?

   Nu pot să scriu nimic și atunci fumez. Un poem ratat e o țigară fumată până la filtru aruncată undeva în colț, acolo unde cresc buruienile și îndoielile. Mi-aș deschide caietul, dar e un efort pe care nu mai vreau să-l fac. Un alt poem? La ce bun? E plină lumea de poeți, iar eu nici măcar nu am talent. În mine este un gol imens. Dacă mă doare, durerea e surdă, nici măcar nu o mai simt, am amorțit de tot. Și chiar dacă aș simți durerea, ce aș face cu ea? Pornesc către docuri. Văd orașul luminat, cum se reflectă în luciul apei. Îmi iau un scaun pliant și îl pun acolo unde acostează vapoarele de obicei. O lumina puternică bate de departe. Aud sirena unui vapor, a unui vapor care întârzie să vină. E al meu? L-am pierdut oare pe fundul oceanului? Atunci când nu mai poți să plângi, furia, revolta prind rădăcini în tine, cresc copacii și buruieni otrăvitoare și atunci inima omului e otravă.

   Privesc în depărtare oamenii pierduți ai nopții, care își caută plânsetul în heroină sau alcool. Au și ei lumea lor. E ascunsă, nu de castani sau palmieri, e ascunsă după vânătăi, cicatrici și lacrimi. Câștigând acea lume, se pierd pe ei înșiși. Oare mai au ei ce pierde? Asemenea porumbeilor în picaj, se izbesc de pământ, nu mai au ce pierde. Și-au pierdut mințile și, mai ales, speranța. Au vândut-o diavolului pentru încă o clipă, o secundă de fericire. Pe Albert’s Quay, cafeneaua marocană a lui Ali, unde parfumului cafelei turceșți, al mirodeniilor și al ceaiului de mentă, marocan te țin captiv, muzică, instrumente muzicale și carpetele ce împodobesc pereții te transportă într-o altă lume. Captiv acolo, ca într-un cort de beduin, îmbătat de frumusețea femeilor, dar mai mult a amintirilor, a fumului de khat,  sau de tutun. Ali îmi aprinde tacticos narghileaua cu tutun cu aromă de mere. Inspir adânc și mă las pe spătarul canapelei, gândindu-mă cum să deschid memoria ca un portal, să sar în ea, să fug de lume, de tot. Unde să fug, oare? Spre aeroport, să iau primul avion către cea mai îndepărtată destinație și de acolo cât mai departe…

   „Are you a communist? Let’s get organized…” spune un afiș lipit pe un stâlp de telegraf. Da și aceștia au lumea lor, o lume inaccesibilă, o lume a revoltei, a nedreptății, a invidiei, a puterii și se retrag acolo, atunci când lumea aceasta a devenit sufocantă. Când crezi că porțile cerului ți s-au închis, iadul din tine este cel mai bun simulacru, nimeni nu mai privește în sus, nimeni nu se ceartp cu Dumnezeu, no-i cere socoteală, nu plânge, nu-l imploră, nu-i mulțumește, nu-L mai iubește.

   Lumina palidă a felinarelor ne este de ajuns. Ochii noștri s-au obișnuit cu întunericul. Bisericile par templele unui timp, unei civilizații de mult dispărute, iar noi știm prea bine că râvnind nimicul, am pierdut totul. Poate că nu este totul pierdut. Dar cine să ne călăuzească? Lumina palidă ne orbește. Ultima țigară, ultima țigară îmi spun și apoi somn, cu vise bizare și mâine timpul îngheață și se topește în acel timp, așa cum, nu vreau și cum nu îmi doresc. Am să mă lupt cu el, cu mine, cu ei, în rugăciune.

  „Îndrăzniți!” ne-a îndemnat demult cel ce a iubit lumea mai mult decât viața sa, „îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea!”.

Teodor  Constantin  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…