Există jocuri care încearcă să imite politica și există Suzerain, un joc pe computer si pe telefon, care o expune crud, fără milă, fără refugiu. În clipa în care intri în rolul lui Anton Rayne, nu mai joci doar un președinte. Trăiești destinul unui om, in anii ’50, prins într-o junglă în care fiecare ramură poate deveni o capcană.
Sordlandul nu este doar un stat, este un păienjeniș dens de rețele, alianțe, trădări și interese suprapuse. Totul se mișcă lent, dar letal. Fiecare instituție ascunde un alt adevăr, fiecare figură
politică poartă o mască, iar fiecare alegere devine un risc existențial. La început simți doar presiunea Reformiștilor, conduși de Frens Richter. Un om inteligent, dar impulsiv, un lider care își dorește modernizare cu o intensitate aproape religioasă. Richter vede în tine șansa unei noi ere, dar pretențiile lui cresc odată cu ambiția. Ceea ce la început pare un sprijin devine un test continuu. Dacă nu îl urmezi, se simte trădat. Dacă îl urmezi, devii vulnerabil în fața celorlalte tabere. În politică, până și sprijinul e o armă.
Pe celălalt mal, Curtea Supremă apără vechea ordine cu o înverșunare rece. Un colegiu de magistrați legați de înțelegerea secretă cu Tarquin Soli (un fel de Ion Iliescu autocrat) – un pact tacit, dar de neclintit. Ei au fost scutul regimului trecut, iar acum devin bariera reformelor tale. În ochii lor, schimbarea înseamnă instabilitate, iar instabilitatea este crimă. O națiune întreagă e ținută captivă într-o Constituție care nu mai respiră, dar magistrații refuză să o atingă, ca și cum ar fi un relicvariu sacru.
Lucian Galade, șeful serviciilor, este alt nod al păienjenișului. Un om cu o minte ascuțită și multe măști, unele contradictorii. Galade e indispensabil și tocmai de aceea periculos. Îți oferă informații care pot salva națiunea, dar întotdeauna la momentul care îi convine. Niciodată nu e clar dacă îți este aliat sau doar te folosește ca să își întărească poziția. În ochii lui vezi adevărul rece: informația este cea mai mare armă, iar el o poartă în teacă, dar și la jugulară.
În jurul tău dansează alte figuri – tăcute, dar decisive. Ciara Morgan, jurnalistă cu fler și instinct politic, un aliat volatil care îți poate ridica imaginea în popor sau o poate zdrobi într-o ediție specială sau Petr Vectern, bunul prieten, incompetent și imoral, Lileas Graf, Ministrul de Interne, misterioasă, rece, femeia care cunoaște lumea oligarhilor mai bine decât oricine. Un zâmbet de-al ei poate deschide sau închide uși pe care nici legea, nici morala nu le pot atinge. Și peste toate planează amenințarea oamenilor cu bani. Oligarhii, adevărații stăpâni ai industriei, vin la masă ca niște puteri paralele. Nu cer – impun. Dacă nu le asiguri contractele, licitațiile, avantajele fiscale, îți pot prăbuși economia într-o după-amiază. Dacă îi superi prea tare, devii țintă – în presă, în parlament, în stradă. Înțelegi repede că nu poți tăia sforile, fiindcă sforile sunt croite în chiar structura statului.
Asta e frustrarea cea mai amară: ai mandatul, dar nu ai puterea deplină. Vrei să schimbi țara, dar fără sprijinul acestor grupuri politice, juridice, militare, economice, orice reformă e doar o frază frumoasă într-un discurs de campanie. Jungla politică nu iartă. Fiecare tabără crede că deține adevărul absolut. Progresiștii vor deschidere totală, naționaliștii vor închidere completă. Generalii cer un stat dur, cu disciplină și expansionism. Separatiștii cer autonomie. Fiecare tabără se vede salvatoarea națiunii. Tu trebuie să împaci extremele, dar extremele nu vor pacea. Vor victoria.
În acest haos controlat, alianțele externe complică totul. United Contana se oferă protector, dar cu condiții grele: concesii politice, restrângerea suveranității, control asupra investitorilor și industriei tale. Un pact cu ei înseamnă securitate, dar și pierdere. Pe de altă parte, ATO vine cu aerul „parteneriatului”, dar îți cere resurse, baze, tranzacții, și te tratează ca pe o provincie utilă. Niciuna din superputeri nu te vede ca națiune liberă. Pentru ele, ești o piesă mutabilă pe tabla geopolitică.
În interior, amenințările cresc. Reformiștii se satură de lentoarea Curții Supreme. Conservatorii se simt trădați de orice deschidere. Generalii își încordează mușchii. Oligarhii își afișează ultimatumurile. Generalul Iosif Lancea, Lileas și Ciara îți urmăresc fiecare cuvânt. Galade îți raportează prea mult și prea puțin în același timp. Iar Richter, șeful reformiștilor devine o sabie cu două tăișuri – aliat și pericol în același gest.
Dilema nu e doar politică. E existențială. Asta simți cel mai clar fiecare dată când joci: că politica este un absurd tragic. O arenă în care orice decizie, oricât de morală, produce victime. O scenă în care victoria e adesea doar o formă diferită a înfrângerii. Și atunci înțelegi adevărul dureros: nu poți schimba o țară doar prin voință. Ai nevoie de sprijin. De alianțe. De loialități care nu se pot cumpăra, dar se pot rupe. Ai nevoie de un popor pregătit. Altfel, orice încercare devine martiriu.
Finalurile pe care le-am trăit o confirmă: lovitură de stat, trădare, ocupație, asasinat. Patru drumuri diferite, aceeași concluzie: jungla își devorează liderii cu o precizie aproape ritualică.
Și totuși, tocmai în acest absurd, în această tragedie reînnoită, Suzerain își arată puterea. Nu ca joc. Ci ca lecție. O revelație despre lume, despre putere, despre mecanismele care ne guvernează viața – mai puțin vizibile, mai puțin umane și infinit mai grele decât par. Ăsta e jocul Suzerain. Jocul de-a politica. Jocul de a suveranitatea. Asta e politica. O junglă, un teatru absurd. O luptă. O cruce.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
