Viața ar trebui să aibă o finalitate. Dacă nu o realizăm, înseamnă că ceva e în neregulă, că există o hibă în adâncul nostru. Viața ar trebui trăită pentru împlinirea unui potențial deja existent, iar dacă omul nu face niciun efort pentru această împlinire, potențialul se întoarce împotriva lui și îl apasă în feluri subtile sau dureroase. Ni s-a indus ideea că trebuie să urmărim fericirea, iar prin fericire să înțelegem confort: o baie existențială, senzorială, afectivă, o supă cognitiv-emoțională care să ne țină departe de anxietăți, nervi, frici și supărări. Așa am ajuns să ne obișnuim cu un confort continuu, unii mai mult decât alții.
Poate fi vorba despre inerție, despre păcatul lenei. Dar, în fond, este refuzul realității, refuzul vieții așa cum este ea și o fugă într-o zonă care promite liniște, dar nu ne dă decât amorțeală. Viața are straturile ei ontologice și multiple dimensiuni pe care le putem explora, însă alegem ce ne este comod. Confortul a devenit un idol căruia i-am ridicat altar, cu lumânări parfumate, bonsai, nisip și palmieri în miniatură. Fugim la acest altar de fiecare dată când realitatea ni se pare prea grea.
Acum câteva săptămâni, m-am aflat într-o încântătoare cafenea arabă, cu decoruri splendide, cu miros de cafea turcească și narghilea, cu textile care imitau un cort și instrumente muzicale care te purtau cu gândul către o oază din Sahara sau din Rub al Khali. Atmosfera era atât de frumoasă încât puteai să simți, pentru o clipă, că ești un beyzade, un pașă, așezat într-un loc ferit de zgomotele lumii. Dar oamenii din jur erau prinși în telefoane. Am simțit și eu tentația de a-l lua, însă gestul mi s-a părut absurd. Ce aș fi putut găsi acolo, în timp ce în jurul meu se afla o lume întreagă, gata să fie trăită?
Când pierdem capacitatea de a observa, de a crea lumi, de a dialoga cu noi înșine, nu ne mai deosebim prea mult de un robot care funcționează după proceduri și procese, fără autonomie și fără conștiința propriei existențe. Aici este, probabil, miza: pierderea memoriei și a conștiinței. Un om care nu își pune întrebări ontologice și metafizice, oricât de simple ar fi ele, este un om care începe să-și piardă identitatea. În cele din urmă, va accepta orice identitate i se oferă, cu blândețe paternalistă, de un „Big Brother” binevoitor.
De aceea este vital să întrebăm, să căutăm, să nu ne temem de propriile neliniști. Răspunsurile vin, într-o formă sau alta, către cel care caută sincer. „Întrebați și vi se va răspunde”, spune Domnul în Evanghelia după Matei. Este un îndemn la trezire, la asumare, la viață adevărată.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
