Luni, 8 septembrie… Mi-am zis că voi scrie zilnic. Nu știu dacă are o finalitate scrisul acesta, o „activitate” pe care să o faci când ți-e greu să te apuci de altele mai importante. E un dialog pe care nu-l aude nimeni, doar Dumnezeu și eu îl auzim. Și cititorii mei, posibil, dacă mai sunt, până la momentul în care nu voi mai scrie pentru nimeni… Nu scriu să fiu citit, cât să fiu auzit, să rămână notele mele în memoria computerului. La ce ajută? E un dialog cu mine, în speranța că voi găsi în mine un psihoterapeut sau, mai bine, un duhovnic. Dar nu am stofă de preot și nici de psihoterapeut.
Cinci zile petrecute în Atena, undeva pe lângă strada București, cea mai scumpă stradă din oraș… Cobori de la poalele muntelui Lykavetus, apoi pe strada Pindaros, până pe Alexandru Sutu, Academias și apoi către Syntagma; am sorbit cu plăcere fiecare clipă petrecută în Atena alături de persoane dragi, dragi și frumoase, ca un demisec bun, ca un inel frumos cu ametist. Am pierdut nopțile la bere, vin și multe țigări bune. Am regretat însă că am fost prea slab și nu mi-am făcut „canonul”, cum spun monahii. Sunt nimic, fără rugăciune, fără Dumnezeu, sunt o pietricică pe stradă în voia vântului și a pașilor trecătorilor. Dar nu încetez, oriunde m-aș afla, să mă minunez de creația, de zidirea Lui Dumnezeu.
Îmi recitesc însemnările și ceva îmi spune că sunt romanțios, poate patetic, vetust, patriarhal. Era normal să vină și perioada asta. Mă reîntorc în matcă. Să nu-ți fie rușine să fii sensibil, sentimental, nostalgic. Nu suntem roboți programați să ne comportăm într-un fel sau altul. Și, vezi, tocmai asta-i frumusețea zidirii Sale: cât putem simți și în ce fel! Suntem capabili de lucruri minunate, însă nu ne ridicăm către harul Domnului, stăm liniștiți, pentru că avem potențial și suntem capabili.
Rămân în casă și mă droghez cu filme vechi, țigări grecești, apoi o amestecătură de cafea grecească și turcească pe care o fac într-un ibric grecesc de cupru. Pentru că eu nu trăiesc aici, în Irlanda, doar parțial. Păstrez dorul românesc, tihna elină balcanică și trăirea poeților turci. Cumva, însă, Irlanda, cu ploile ei și vânturile și valurile ei, mă întărește. Un tonifiant… Expediția mea prin centru se rezumă la câteva prăvălii, magazine și magazinașe pe care le frecventez des. Samuel H, magazin englezesc de ceasuri și bijuterii; Istanbul Market, un magazin micuț unde au cafea bună turcească, ayran, sugiuc, baclava și tot felul de zaharicale turcești, trec apoi pe lângă Biserica Sfântul Francis și intru la Saint Anthony Store, unde au rozarii, lumânări, statui cu sfinți, Biblii câteodată, brățări, pandantive de tot felul, apoi pe Market Street, la Quay Books, librărie bună, ticsită cu cărți. Am găsit acolo o ediție din 1872 a lui Lawrence Sterne – Tristan Shandy. Îmi lipsesc muzeele de artă, de istorie din Sibiu, din București, din Atena, zidurile cetății medievale, librăriile-cafenea.
Vezi dacă un oraș are un vibe, o energie calmă, tihnită, dacă te simți viu, după țigări, vin și cafea. Dacă acelea sunt bune, poți să arzi o noapte întreagă pierdut în gânduri. Dacă în biserici îți simți inima luată căuș în palmele lui Dumnezeu, dacă te simți regăsit în brațele lui Hristos, dacă apa îți induce o hipnoză continuă, perpetuă, dacă ruperea de luciul apelor e dureroasă, știi că e un oraș primitor, ca un vin după care te simți mai bine, mai limpede. Cork-ul e un oraș frumos, ar fi și mai frumos și mai viu dacă ar fi cu adevărat irlandez. Lipsit de individualitate, mă alungă acasă sau către ocean. Mi-e de ajuns o excursie prin centrul aglomerat ca să mă grăbesc acasă, unde îmi pun muzică – fie clasică, jazz sau bizantină – și încerc să uit. Nu ne e dat să uităm prea mult sau prea multe, căci astfel probabil ne-am uita păcatele, dar și binecuvântările, și ne-am uita și sufletul.
Am o dorință dementă de a fugi către primul port și să mă îmbarc pe un vapor. Orice vapor… Să simt tangajul, vânturile, valurile oceanului. Azi e Sărbătoarea Maicii Domnului și vreau să mă fac mic de tot, ca un bebeluș, să rămân în brațele Maicii. În perioada medievală era numită Stella Maris, steaua mării. În secolul al XII-lea, Sfântul Bernard de Clairvaux scria: Dacă se ridică vânturile ispitei; dacă ești împins pe stâncile încercării, privește steaua, cheam-o pe Sfânta Maria. Dacă ești purtat de valurile mândriei, ale ambiției, ale invidiei, ale rivalității, privește steaua, cheam-o pe Maria. Dacă te-ar asalta cu putere mânia, lăcomia sau dorința trupească, tulburând vasul fragil al sufletului tău, privește steaua, cheam-o pe Sfânta Maria.
Dacă aș înțelege fiecare sărbătoare așa cum se cuvine… Dar eu nu înțeleg măcar nici ziua de azi sau cea de mâine. Simt că îmi pierd vocea un pic sarcastică, colerică și un pic flegmatică, îmi pierd nervul, îmi pierd o parte din mine. Și asta e bine, mă mir că nu a venit niciun înțelept grec cu dictonul ăsta: „Să fugi de tine”. Dar nu așa cum o faci acum, întâi trebuie să te cunoști, să te privești, până când începi să transpiri, până când inima ți-o ia razna și începi să cauți peste tot prin casă după o pastilă, o sticlă. Apoi te vezi. Nu ești așa rău cum credeai, că doar de-aia fugeai. Și acum ai să începi să fugi de ceea ce nu este cu adevărat „tine”.
Vorbe înșirate aiurea? De ce? Să mă ascult. Poate că așa am gândit eu să fug de mine, să mă arăt cu degetul, să mă expun, să mă invit pe mine însumi într-o celulă, la un pahar de vin, o cameră din care nu poți ieși decât mort sau viu, foarte, foarte viu. Sănătate!
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
