Zi de ploi, nori și vânt pe York Street. Îmi aprind a doua țigară – sau a treia pe ziua de azi -și, sincer, nu-mi amintesc ce am de făcut. Dincolo de muncă, plătit taxe, cumpărături, e ceva ce am neglijat, ceva care mă împlinește și mă scoate din harababura și haloimăsul zilnic.
E o zi plăcută, cu M. Sâmbătă la Sultan, cu cafea turcească și narghilea. De scris, mai nimic… Am impresia că ar trebui să mă ascund undeva, în munți, ca să pot scrie. Nu poți scrie în tihnă când lumea și viața cotidiană îți urlă zilei în urechi, când oboseala te îmbie să adormi, să nu mai auzi, să nu mai știi.
Nu am mai scris demult; pe de altă parte, dacă e să scrii, poți să o faci în piață, la birou, acasă, cu copilul în brațe. Dar asta e pentru maeștri, pentru cei cu adevărat ambițioși și harnici. Îmi propun să scriu la birou, însă mă retrag mereu în pat. Stive de cărți zac necitite. Aș putea să mă ascund la Tea Rooms, unde se servește ceai irlandez în niște ceșcuțe tare nostime. Dar mi se pare că pierd ceva, din zi. Poate solitudinea mea, timpul în care ar trebui să mă apropii de Dumnezeu… La biserica baptistă de pe MacCurtain vin mereu familii, femei nigeriene îmbrăcate colorat și tot felul de imigranți. E o atmosferă vie, caldă. E ideea de comunitate pe care, probabil, undeva, cândva, cumva, am pierdut-o.
Nu am chef să scriu la jurnal. Teama de a fi citit, de a fi văzut… Să fiu liber să fiu eu, așa cum sunt, singur, inspirat sau nu. E cea mai bună versiune a mea: eu singur, eu solitar, eu cu gândurile mele – când bune, când o valmășie de obsesii și gânduri intruzive, când dispreț față de lume și, câteodată, față de mine însumi în lume și nu în afara ei. Caut să fac ceva creativ, dar ajung să mă irosesc degeaba. Stive de cărți stau necitite. Dacă mă apuc să citesc, mi se pare că nu am timpul suficient. Timpul petrecut fără Scripturi și fără rugăciuni, pentru mine, nu mai are noimă.
Mi-am cumpărat o pereche de căști. Un mod de a mă ascunde undeva, în muzică, în lumea mea paralelă, atemporală. Camera mea și-a schimbat structura, dar eu nu o mai recunosc. Eu însumi am devenit o piesă de mobilier în camera mea. Scârțâi din balamale, mă oftic, încerc să-mi schimb locul. MacCurtain Street își pierde o parte din farmec, odată cu venirea toamnei. La 5 dimineața, doar gunoierii mai sunt pe stradă. La Hotelul Metropol, câteva lumini aprinse…
Iubesc ceata densă, lăptoasă. De nu s-ar mai ridica, de ar mai rămâne, de s-ar coborî toți norii ca o plapumă rece și albă peste oraș, să nu ne mai vedem om cu om, să nu ne auzim. Un sfânt spunea odată că în iad, în adâncurile iadului, oamenii nu se văd. Fiecare, după păcate, în anumite cercuri ale iadului, are aceasta singură mângâiere: un suflet poate să-l vadă pe celălalt, își pot împărtăși suferința. Noi, aici, pe pământ, nu suntem în iad, însă nu ne mai putem vedea unul pe altul. Nu vrem să ne vedem, ca nu cumva să ne fie celălalt oglindă.
La Cash Connector, vis-a-vis de Metropol și Teatrul Everyman, amanetul vinde de toate: de la instrumente muzicale, la bijuterii de aur și argint, ceasuri scumpe. Să fie și asta o formă de evadare din sine sau spre sine? Să-ți îndopi simțurile cu stimuli, până când te simți plin și satisfăcut. Ca și cum, fără aceste artificii, ai fi mai puțin – ca statuia goală, neîmpodobită, a unui idol de mult uitat. Idoli au nevoie de aur și argint, de podoabe scumpe, de promisiuni, temenele, închinăciuni și sacrificii. Așa îi cunoșteau oamenii din vechime, după măiestria statuilor și podoabelor.
În Faptele Apostolilor, în Atena, Sfântul Paul văzuse un altar al „Dumnezeului Necunoscut”, al Agnosto Theo, un altar printre zeci și sute de altare și temple, un dumnezeu fără chip, fără înfățișare, fără piatră și lemn și fără podoabe. „Pe Acela, deci, pe care voi, necunoscându-L, Îl onorați, pe El vi-L vestesc eu”, le arată Sfântul Paul atenienilor. Dumnezeul care a creat totul – văzut și nevăzut, înțeles și neînțeles – nu are trebuință de statui și înfățișări, nici de sacrificii umane. Dumnezeu căruia nu-i lipsește nimic, care dorește cu patimă, iubire și gelozie uneori, un singur lucru: inima omului, cel mai adânc sentiment de iubire.
Mi se pare nostim, de multe ori, când intru într-un mic magazin de pietre semiprețioase și tot felul de geme, că omniprezentele cărți de new age, ba chiar vrăjitorie, apar. Cum să faci pietrele să ți se supună, să-ți aducă fericire și prosperitate? Pentru că noi, oamenii, am crezut că am supus natura, acum putem supune și regnul mineral? Pietrele însă rămân tăcute, sclipesc, lucesc frumos, în tot felul de culori și rămân martorii minunatei creații a Lui. Omul caută idolii, caută sfetnici în aceste pietre. Dar, dacă privești mai atent, vei vedea în ele frumusețea Dumnezeului pe care nu-l cunoaștem. Îl poți vedea în munți, în râuri, în frunzișul copacilor toamna, în zăpada ce scânteiază în lumina lunii, în ochii oamenilor și chiar în tine însuți, dezbrăcat de podoabe, de veșminte scumpe, de pretenții, de măști, de trufie, de tot.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
