Luni, început de septembrie; o trezire cu regretul pregnant de a fi irosit timpul degeaba, o stare de neliniște odată cu răsăritul soarelui… Vreau să ies afară, să alerg, să mă arunc în prima barcă pe care o găsesc în port.
Mic dejun la Bayou, restaurantul cu specific cajun din Louisiana; „servesc” un sandwich încărcat cu multe frunze, pare să fie o obsesie a acestui curent new health, în țările cu o cultură anglo-americană, de a pune rucola pe absolut orice: pizza, paste, fish and chips, tikka masala, kebab etc. Ce să zic, această non-cultură progresistă vegetariană știe să asasineze fiecare cultură culinară în parte.
Nu am niciun chef să străbat orașul, nu îmi spune nimic, mai mult mă enervează. Sunt indispus și mă enervează totul în jurul meu. Îmi fac drum până în parcul Fitzgerald și de-abia aștept să fug din timpul dat, ajuns acolo, să spun celorlalți: „La revedere, acum sunt doar eu și fantomele mele.” Intrarea în parc este decorată și înzorzonată cu steaguri în culorile unui curcubeu agresiv și strident, cu stegulețe, eșarfe și brizbizuri în culori ideologice. Tarabele cu tot felul de însemne și insigne, muzica dată la maximum – totul este un spectacol grotesc și grețos de prost gust. A fost nevoie de decenii de îndoctrinare pentru ca grotescul să fie acceptat ca normal.
Ocolesc toată zona și mă îndrept către fântâna mea, acolo ideologia, grotescul încetează de a mai exista. Mai aud doar muzica lipsită de substanță, de eleganță. Îmi pun căștile pe urechi și fac un salt, într-un alt anume. Acolo, lângă fântâna mea, nu sunt în Cork, nu sunt în 2025, sunt departe, undeva la începutul secolului XX, într-un oraș provincial patriarhal de munte. Parcul însuși își păstrează ceva din eleganța vârstei sale. Are totuși 23 de ani de existență. Unde sunt? Aș putea fi la munte, în Grindelwald, Sinaia, Locarno sau Piatra Neamț. Sunt undeva în afara timpului, nu mă las limitat de timp.
Cu remediile potrivite poți ieși din timp ca dintr-o cămăruță insalubră și nefericită, ca dintr-o bodegă plină de spaime și bețivi. Toți acești copaci mă protejează de lumea din jur. Copacii, iazul cu rățuște și fântâna… fântâna… va trebui să-i găsesc un nume. Un nume al ei… Dar are deja un nume, este Fântâna lui Father Matthew, un remarcabil irlandez, preot catolic, promotor al abstinenței față de alcool, naționalist și un susținător al abolirii sclaviei. Nu văd însă de ce nu aș mai dărui fântânii mele un nume. E un portal fântâna aceasta și parcul dimprejurul ei. Aici pot să fiu în liniște și pace, pot să fiu liber, aici pot să uit de mine. Este asemeni unui sanatoriu în care bolnavii vin să-și vindece tarele, să se bucure de liniște, să uite de viață și de moarte și să trăiască în palatul amintirilor frumoase până vor muri.
În stânga mea, undeva pe o bancă, trei doamne în vârstă, cochete, dichisite și elegante, cu rochii de vară și pălării albe, privesc în jur și discută. În dreapta, un domn cu alură de scriitor fumează dintr-o țigară și butonează pe telefon.
Ascult în căști The Caretaker – Everything at the End of Time, muzică de ballroom din prima jumătate a secolului XX, cu patina timpului, cu sunetul static al unui vinil vechi, o muzică ce te transportă în mintea unui bătrânel bolnav de Alzheimer, pentru care viitorul a încetat să mai existe, iar prezentul și trecutul s-au topit unul în altul, într-un moment fericit – un dans cu o tânără frumoasă pe ringul unei săli de bal.
Poate suna ciudat, dar asta este muzica în care creierul meu se poate dizolva, în care devine solubil. Sunt un personaj undeva într-un roman sau o piesă de teatru, cândva acum o sută de ani, mă bucur de o frumoasă zi de septembrie, mă plimb pe holul unui hotel somptuos, mă pierd în discuții abstracte, mă văd alături de o femeie frumoasă, asemeni unei picturi pe care încă nu am curajul să o pictez, plimbându-ne pe aleile orașului. Sunt captiv, prizonier al buzelor ei roșii, al parfumului dulce și ușor înțepător, al rochiei de catifea și al ochilor negri. Da, în parcul acesta pot să fiu eu și nu mi-e frică de nimeni. Aici e portalul meu eliadian. Pot să o strâng în brațe, să o sărut sau pot să mă pierd în discuții interminabile cu prietenii vechi, fumând țigară după țigară și bând pahar după pahar.
Sunt în propriul meu film. Actorii îi aleg eu. E un film care nu are sfârșit. Ce pot să zic, probabil că un psiholog ar încadra-o în zona psihopatologicului, dar nici măcar un psihiatru nu-mi poate fura această poză veche și îngălbenită la colțuri. Mă trezesc din această bolnavă reverie doar atunci când înțeleg că acest fel de abandon e un fel de suicid în sine. Suntem chemați să fim lumina lumii, nu o lampă de gaz, o flăcăruie care abia mai licăre.
Mda… Se înserează, noapte bună îți doresc și ție, oriunde ai fi. Las pe altă dată aceste însemnări care nu sunt necesare nimănui… Noapte bună, dragi prieteni de salon!
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
