Ora 7. Seară plăcută în Cork. În cartierul în care locuiesc, Victorian Quarter – un nume, desigur, pompos și pretențios – întreaga McCurtain Street e plină de terase. De la Priory Coffee la Restaurantul Thompson, toate terasele, berăriile și restaurantele sunt ocupate. E soare și e vreme plăcută. La puburile Dan Lowrey și Shelbourne, curge berea și abundă tutunul. Amândouă sunt puburi irlandeze tradiționale, cu muzică irlandeză tradițională. Nu e nimic spectaculos în Dan Lowrey, este un pub tipic irlandez cu o atmosferă plăcută, dar dacă l-ai vizitat de 10–20 de ori, te-ai obișnuit cu el. Aceste puburi devin un loc de întâlnire pentru familii, prieteni sau pensionari care citesc ziarul, beau un Guinness și discută despre politică. Shelbourne – deși nu am intrat niciodată acolo – pare să fie mai mult pentru tineri. Femei și fete gălăgioase par să se bucure de fiecare weekend ca și cum fiecare seară de vară ar fi un motiv de sărbătoare.
Cartierul, așa cum am spus, se numește Victorian Quarter. Cartierul victorian este cunoscut pentru clădirile construite în stil și în epoca victoriană: Teatrul Everyman, prestigiosul Hotel Metropol, Restaurantul Isaacs, cu o cascadă artificială ce pare că pornește din dealurile din nord și… noaptea, scandaluri, beții, droguri și junkies.
Îmi târăsc picioarele după ce am bătut vreo 4 km, din nord, din Knocknaheeny, prin superbul parc Fitzgerald, până acasă. Orașul mă obosește, mă plictisește, clădirile nu-mi spun nimic, iar librăriile, cu cărțile lor scoase pe bandă, nu mă mai atrag de mult. La târgul de vechituri Mother Jones, au Toma d’Aquino, Aristotel, Descartes, Spinoza, Pascal, Augustin – la 10 euro bucata – și astea sunt doar câteva. De la păpuși ciudate la viniluri, icoane, cărți și pachete de țigări de peste 60 de ani, Mother Jones are de toate, chiar și două mașini de scris Remington, cărora le fac cu ochiul din când în când.
În Fitzgerald Park mă ascund sub doi platani umbroși și uit, pentru o jumătate de oră, de existența mea. Fără țigări, fără alcoale, fără narcoze… Privesc către fântână și către copacii din jur și mă imaginez altundeva, într-un oraș provincial, elegant și drăguț, cu multă verdeață și natură, cu tutun bun, fără scandal, fără vulgaritate, fără oameni toxici, fără înjurături, fără gay pride, fără droguri, cu muzică faină care se aude perpetuu din orice colț al orașului. Două spanioloaice în stânga mea, întinse și ele pe iarbă, chicotesc într-una. Mă fac că nu aud, dar îmi face plăcere mica lor bârfă ca o muzică de fundal.
Vreau cât mai departe de lume. Dragă lume, nu te iubesc, nu te vreau. 200 de kilometri departe de lume… e bine, 2000 km ar fi perfect. Din adolescență, atmosfera citadină îmi provoca stări groaznice de anxietate. Și încă îmi provoacă. Să fie orașul, să fie lumea, să fie existența, să fie oare inabilitatea mea de a mă adapta în lume? Cuvinte detestabile: „a te adapta”. Ca și cum ai fi o amibă, un organism, un nevertebrat, un animal care trebuie să se adapteze la noul habitat. Anxietatea mea se tratează cu tutun și câteodată cu pastile. Și… ciudat, apa San Pellegrino. Bine, cel mai puternic remediu este rugăciunea. Ehei, dară până acolo drumul e anevoios.
Când am cerut prima dată, în Irlanda, un leac pentru stările de anxietate insuportabile, am primit niște pastile nostime, din clasa benzodiazepinelor. Efect secundar intens manifestat prin mărirea pupilelor și căscat frecvent… Singurul efect pozitiv, benign, era amorțirea minții: gândurile, ruminațiile, obsesiile, fricile, insecuritățile nu își mai făceau de cap, se topeau în această narcoză farmaceutică. Nici vorbă de euforie, doar o stare temporară de amorțeală, ca și cum cineva ți-ar fi uns creierul cu o alifie densă și groasă și o ceață plăcută s-ar fi instalat acolo…
Am descoperit, apoi, că un alt remediu care făcea anxietatea să stea departe de mine era mișcarea: boxul. Cât am avut motivație, am făcut-o și pe asta. Când mi-am simțit crucea prea grea, nu am mai putut. Și asta e problema suferinței: îți pierzi motivația, îți pierzi scopul, îți pierzi puterea de a te trezi a doua zi dimineața din pat. Sunt trei tipologii de oameni care reacționează în diferite feluri atunci când simt suferință și simt că e mai mult decât pot duce. Unii cad în narcoze – orice stare de euforie, chiar și de câteva minute, este preferabilă. A doua categorie contemplă suicidul și astfel începe un fel de negociere, de tocmeală cu moartea, cu viața, cu Dumnezeu. A treia categorie așteaptă suferință cruntă să treacă prin ei ca un tren de 100 de tone, cu 100 de km pe oră, să-i strivească, să-i sfâșie, să-i mutileze. Șansele sunt: dacă reușești să supraviețuiești unei astfel de suferințe, vei viețui mai puternic, mai uman, mai umil, de neclintit.
La Spar au înghețată de vanilie, San Pellegrino și napolitane cu cafea. Este „treat”-ul meu de seară, când urmăresc un film vechi. Și apoi… privesc către Biblie, rozariu, ceașcă de cafea, apoi pe fereastră, găsind acest timp și spațiu în care mă aflu, această realitate neverosimilă, o butaforie, un film prost, o piesă de teatru absurd, din care trebuie să ies. Și nu pot face asta decât căzând la picioarele Regizorului, care ascultă mereu, fără a rosti o vorbă. Până atunci, sparg cel de-al patrulea perete și mă adresez spectatorilor: mie, vouă, lor, îngerilor, nimănui.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
