Mă simt liber să știi, liber de opiniile oamenilor, de judecățile lor, de percepțiile lor, de interpretările lor, de rânjetele și rictusurile lor. Liber, nu încovoiat… Părerile, opiniile nu mă mai afectează. Zgomot de fundal… Sunt în pauza de masă, nu am poftă de mâncare, stau cu laptopul pe piept, întins în pat și mă gândesc la un viitor personaj pentru romanul meu. Mă gândesc la toate cărțile pe care le-am cumpărat și nu le-am citit, la starea de anxietate care se instalează undeva deasupra toracelui și nu mai pleacă de acolo decât noaptea. Întind mâna spre un pachet de țigări, fictiv, imaginar. Mă gândesc, oare azi cum mă voi lupta cu lenea, cu trândăvia, cât de mult voi fi încercat de dracul lenei? În demonologia medievală, demonul lenei, Belfegor, este închipuit așezat pe o latrină. Un simbol puternic: timpul irosit.
Chiar și în zilele de lucru din timpul săptămânii e destulă vânzoleală pe afară. La bere, la cafea… Oamenii au ce povesti și e și asta o, cum i s-o spune, e o voluptate. Și aia că povestesc. Să știi că mâine după-amiaza sau seara te întâlnești cu prieteni și dezbateți, povestiți. În realitate e timp pierdut, dar astăzi, delicatesa preferată e iluzia. În aeroportul Schiphol din Amsterdam au scaune care îți fac masaj shiatsu. Par mai degrabă rupte dintr-un film horror prost și ieftin, dar avem nevoie să fim mereu în mișcare, scuturați, zguduiți de ceva: o mașină, un fotoliu de masaj, știri, bombe.
Mai am 10 minute până la încheierea pauzei de masă. Câteva minute în plus pot însemna o discuție neplăcută cu managerul. Depinde însă de manager… Prefer să îmi închei pauza aceasta mai devreme, nu-mi plac timpul liminal, relaxarea condiționată de t1 și t2. Adevărata relaxare, odihna, e când știi că mâine nu ai nimic de făcut și nici poimâine și nici peste o săptămână și poți admira munții, brazii, lacul, râul, îți poți fuma țigările în liniște, poți medita, îți poți distila ideile.
Și scrisul este un mod de a irosi timpul, vânzoleală intelectualicească, atunci când nu ai suficient timp. Și de ce sau cum ai putea să scrii când timpul tău e limitat? Să scrii în grabă știind că mâine trebuie să te trezești devreme, înainte de răsărit, să muncești pentru un job care nu îți face mare plăcere, va trebui să îți faci cumpărăturile, să duci gunoiul, să îți plătești factura la curent, gaz, apă, internet, telefon, impozitul la salubritate, să fii în lume, exact în modul ăla în care nu vrei în ruptul capului să mai fii în lume. Să fii în lume doar ca să fii, fără alt motiv aparent decât acela de a fi în lume, de a exista pentru simplul motiv că trebuie să exiști. Aici, cred eu, că mulți au luat-o razna. Aici mulți și-au pierdut mințile, dar par perfect normali.
Dar întreabă-l, totuși, pe Dumnezeu care e scopul tău? De ce te învârți aiurea, de ce nu ai liniște, de ce fiecare zi pare absurdă? O să ți-o spună, la un moment dat. Dar pentru asta trebuie să-L cauți pe Dumnezeu, să vrei să știi și apoi să ai curajul de a accepta.
O țigară bună și o cafea turcească, un vin seara, o întâlnire plăcută cu o femeie frumoasă, un salt cu bungee jumping, o seară la teatru, să rulezi cu mașina cu 150 km/h pe autostradă și poți să spui că ai avut o zi frumoasă. Și uite așa ajungi să te mai păcălești, din când în când, și să nu o iei razna de tot. Dar calea către cer e anevoioasă, iar poarta e strâmtă și puțini pot intra. Și mai puțini pot ajunge sus.
Pauza de prânz s-a terminat, mă întorc la ale mele. Bro, mă tem că nu te mai pot ajuta pe ziua de azi. O lăsăm pe altă zi. Păstrează-ți mintea întreagă, până atunci!
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
