JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Hanzi și bulevardul cu castani (IV)

   Bătrânul, obosit de drum și de zi, se așeză cu cele două sacoșe în fața ușii, oftă și își aprinse țigara din pachetul mototolit. Mângâie pietrele scărilor cu nostalgie și privi către tumultul străzii.

   Unde or fi mergând toți de colo colo. Iar cei care stau în case, imobilizați de temeri, spaime, boli, tristețe sau poate confort, cum ar putea să nu ia parte la tumultul acesta? Deh, eu care am stat atâția ani închis, da uite și eu simt câteodată să mă închid în casă sau într-o librărie, într-o crâșmă veche, să cânt și să uit. Aș sta aici însă până noaptea târziu,  cu draga mea Hanzi și aș privi strada. Eu sunt al nimănui și, deși iubesc acest oraș, nu-i aparțin, nu-i aparțin nici măcar timpului. Eu al cui sunt, totuși?Atâția amar de ani am aparținut singuratății, frigului, tristeții, acum al cui sunt?

   Un vecin deschise ușa și trecu pe lângă el, aruncându-i ursuz un „bună ziua” printre dinți. Se întoarse totuși către bătrân, suprins.

   Aha, dumneavoastră sunteți domnul…

   Da eu sunt. Bună ziua și dumneavoastră. Într-adevăr, da, bună ziua, domnule.

   Bine, bine, dumneavoastră sunteți noul nostru locatar, este adevărat?

   Da, așa este. Mă bucur să va întâlnesc.

   Mda… Vă place la noi aici, înțeleg. Ei, nu-i mare lucru.

   Cu siguranță, vă spun cu mâna pe inima, sunt bucuros și recunoscător.

   Bărbatul se făcu că pleacă însă se întoarse a doua oară și îl întreba pe bătrân cu un aer vag interesat…

    Da’ aveți mulți prieteni, vă aud toată ziua pălăvrăgind. Eh, un fel de-a spune. Cu siguranță aveți mulți prieteni.

   Eii, răspunse bătrânul cu un zâmbet, mulți prieteni, puțini, important e să-i ai. Și să-ți fie prieteni.

   Da, foarte adevărat. Nu, nu o luați așa, nu suntem deranjați, doar că mă întrebam. Atâtea subiecte de discuție…

   Acest prieten al meu, e un foarte bun ascultător. Sau prietenă mai bine zis… Știți, de fapt este o felină.

    Eee, sigur, sigur, o pisică, asta era. E bine dacă aveți o pisică…

    Îmi mai alung și eu singurătatea. De fapt, nu mă simt singur. Nu știu exact ce îmi doresc să alung. Dar da să știți că am prieteni. Cu discuțiile noastre, ne prinde miezul nopții.

    Înțeleg. Bine, o zi bună să aveți, spuse bărbatul grăbit.

    Bătrânul își ridică sacoșele cu o grimasă de durere și întră încet în cămăruță lui. Își lăsă sacoșele jos. Se uită împrejur, cautând din colț în colț al camerei.

     Ei, fir-ar să fie Hanzi… Unde oi fi plecat. Hanzi! Hanzi unde este oare? Hanzi, ți-am adus numai bunătăți, o să te servesc ca pe o prințesa. Hanzi, unde îmi ești? Dar iată, fereastră e întredeschisă. A plecat. A plecat din nou. A aplecat de tot.

   Omul se prăbuși pe scaun și își acoperi față cu palmele.

   Să fi plecat? Dar se întoarce ea. Sigur că nu o să stea într-o cameră, ore în șir cu tine, moșneagule. Va veni ea, mai târziu, mai devreme.

   Nu, nu, Hanzi a plecat, o știu, a plecat și nu mai vine. Era secretul nostru. Eu, ca un neghiob le-am spus altora și acum… acum nu mai e. Ei, nu te mai da de ceasul morții. Ia stai aici și spune-mi cum ți-a fost ziua? Deapănă-ți amintirile, ca de fiecare dată. Aș sta și eu să ascult. Îți promit, nu te voi întrerupe deloc. Sunt un bun ascultător… Încearcă….

   Bătrânul izbucni în plâns și își lăsă capul pe masă.

   Doamne, am ajuns să vorbesc așa, fără noimă. Ce stupid. Iartă-mă nu am ce să-ți spun.

   Ce zici acolo, bătrâne? Oare în toți acei treizeci de ani, nu tot singur ai vorbit? Și oare cine te-a ascultat? Eu singur te-am ascultat. Eu și Dumnezeu. Te-am ascultat mereu în tăcere, căci vorbele, așa cum tu ai spus, erau de prisos. Hai, varsă-ți amarul, împărtășește cu mine bucuria ta…

   Bătrânul privi către umbra, către silueta ce se așezase pe un fotoliu și îl îndemna să vorbească.

   Nu, știu, nu îmi vine a vorbi. Hanzi, nu știu unde e ea. Ți-oi spune când o veni și ea.    Spune-mi crezi că se va mai întoarce?

   He he, fără doar și poate, când nici nu te vei aștepta…

   Știi, azi mi-am amintit de un cântec, un cântec vechi pe care l-am auzit acolo, în…  în afara timpului. Azi, din nou l-am auzit. Nu am putut să mă stăpânesc. Eram în biroul domnului Miron și uite, gata gata să îmi șiroiască ochii. Greu mi-a fost să mă stăpânesc. „Te rog să uiți că te-am iubit”. Da, așa era cântecul. Nu mai știu, nu mai știu cine îl cântă. De parcă mai are importantă… Mi-am amintit dintro-dată de toate, de ai mei și mai ales, de Ea. Ea mi-a venit în minte, așa cum era acum 30 de ani, înainte să plec. Este straniu, când auzisem acel cântec, dintr-odată mi-a venit așa o poftă de viața, o poftă nebună de viața, mi-a înflorit în suflet speranța. Pentru cât timp? Nu știu. Gardianul care punea acest cântec în birou, pe patefon, a înțeles ce putere nebănuită căpătăm când ascultam cântecul acesta. Apoi,vezi, muzica s-a oprit. Iar eu am căzut iarăși în timp. Și uite, îți spun sincer, nici acum nu sunt prea convins că timpul ar fi așa o chestie, că ar exista. Spunea profesorul acela din celulă, că timpul e așa o iluzie, o idee, o iluzie de care avem nevoie. Spunea profesorul că vechii elini considerau timpul devenire, ba alții că timpul e că un râu, că ar fi ca  un havuz. Iar alți filosofi, mai moderni, aveau idei mult mai năstrușnice. Că poți sări din timp, că poți ieși în afara timpului și intra oricând și oricum. Evident, prietene, mă înțelegi că nu pricepeam ioc din ce spunea profesorul Ioan  sau doctorul… Dar acum, parcă, parcă înțeleg, Da, uite nu știu acum ce este timpul. Și nu pricep deloc. Doar când mă gândesc la tot cea am pierdut, când mă gândesc că am pierdut-o pe Ea, da! Da, atunci înțeleg, simt timpul încolăcindu-se în jurul meu ca un șarpe constrictor, ca un balaur, un monstru preistoric și, atunci, mă doare. Mă doare și îmi vine să urlu, să plâng. Dar sufăr și simt că sunt viu. Asta este probabil timpul. Amintirile, memoria… Mai mult ce poate fi? Năluciri. Dar uite, strigă bătrânul tresărind, uite, ai văzut-o? A venit. Hanzi a mea s-a întors!Ți-am spus că se va întoarce.

   Ce vorbești bătrâne, dar nu a plecat nicăieri, a fost aici tot timpul.

   Să fie adevărat, Hanzi? Tu ai fost aici tot timpul.? M-ai lăsat să mă perpelesc, ca un bătrân prost. Uite omule. Ai avut dreptate.

   Bătrânul se uită către fotoliu. Acela ce îl ascultase cu atenție, până atunci, dispăruse cu tot cu umbra sa. Hanzi stătea cuminte acum, în poalele bătrânului.

   Oare așa o fi, Hanzi? Se întorc, atunci când te aștepți mai puțin? Poate o fi adevărat. S-or întoarce, poate chiar și Ea se va întoarce. Dar timpul, timpul meu, nu se mai întoarce. Și poate că e mai bine așa.

 

Teodor  Constantin  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…