Bătrânul își deschise încet ochii. Își ridică încet capul de pe masă și își frecă fața cu palmele. Micuța Hanzi se gudură, mieunând la picioarele sale. Voci grave și apăsate se auzeau de deasupra. Bătrânul o luă în brațe și o sărută. O puse pe masă și o privi îndelung. „O nouă zi Hanzi. Dacă ai ști cât de mult înseamnă asta pentru mine! Hanzi! O nouă zi. Auzi, deasupra, domnii de la parter se ceartă. Mi se pare nostim. Oare pentru ce se ceartă, așa de dimineață. Este totuși nostim.” Bătrânul deschise ușa frigiderului și luă o sticlă cu lapte. O deschise, își turnă puțin într-un pahar ciobit și murdar și apoi îi turnă și pisicii, care își aștepta cuminte micul dejun, într-o strachină de lemn. De pe masă, scoase dintr-o pungă un colț de pâine înmuindu-l în puținul lapte din pahar. „Uite Hanzi, cât de puțin ai nevoie că să fii fericit, un pahar cu lapte și o bucată de pâine. Pâine proaspătă și moale… Oamenii au uitat ce înseamnă bucuria și o caută acolo unde nu o pot găsi.”
Vocile de deasupra deveniră aspre, iar Hanzi își ridică căpșorul mârâind. „Ei Hanzi, nu te supăra. Ce vrei, așa suntem noi oamenii. Mereu căutăm ceva, o nemulțumire, o nefericire. Și în aceasta oamenii își caută bucuria, oricât de scurtă și de amară ar fi. Ei Hanzi, de le-ar avea pe toate și nimic nu le-ar încreți frunțile și nu le-ar înnegura privirea, tot ar găsi ei motiv de gâlceava. O ceartă se poate întinde zile, luni, anii întregi și sapă, sapă, o prăpastie câteodată, atât de adâncă încât nu mai poate fi trecută. Devine un război de uzură, o luptă continuă, cu celălalt, cu tine însuți, un război din care nu câștigă nimeni. Toți ies în pagubă din acest război. Cine câștigă? Nimeni”.
Hanzi îl asculta atentă… „Spunea preotul acela bătrân, care după toate chinurile îndurate era umbra unui om, slab și fără vlagă, ne așteptăm în fiecare zi să-și dea duhul. Ne spunea acel preot că nu e lupta omului nu e cu trup și sânge, ci împotriva stăpânilor întunericului. Și atunci nu ne luptăm om cu om, ci mai degrabă cu diavolii și dracii care, de multe ori, iau stăpânire asupra omului. Eu ascultam toate aceste povețe ale bătrânului și nu înțelegeam. Mă gândeam și oricât m-aș fi străduit nu înțelegeam. Am înțeles ceva mai târziu, când am simțit toate suferințele, bătăile și batjocura din partea unor oameni, care nu aveau temei să mă urască, nu eram vinovat de nimic asupra lor. Am văzut atunci, cu ochii treji, cum își bate răul joc de om, cum prinde brațe și picioare și cu puterea întunericului face că să asuprească om pe om. Căci nu le greșisem cu nimic, însă era sămânța urii și a răului în ei și făcuse rod, iar roadele lor aveau spini și colți și gheare. Plângeam și îl întreba pe acel părinte, printre lacrimi, cu dinții încleștați, cât să mai suportăm, cât trebuie să mai iertăm. El ne arată crucea ce o desenașe pe perete De șaptezeci de ori câte șapte, zicea, iar dacă simți că ai ajuns la marginile iertării și mai mult nu te mai poți osteni, ia aminte la icoana Celui Răstignit. Și iartă, din nou de șaptezeci de ori câte șapte… Mi se părea de multe ori o nebunie, credeam că preotul este un scrântit. Să-și fi pierdut mințile de la atâta durere? Căci cine poate ierta atât și la ce folos? Omul nu se schimbă, răul ia rădăcini în sufletul lui. Am primit răspunsul într-o dimineața, în celulă, după ce fusesem adus mai mult mort decât viu și nu mai credeam decât în rău și întuneric și pierzare. Atunci am înțeles, nu atât cât se schimbă cel rău, ci cât te schimbi tu, prinde Dumnezeu rădăcini în suflet și rădăcinile lui Dumnezeu sunt mai puternice decât ale diavolului. Îl aruncă atunci din om pe diavol cu rădăcini cu tot”.
Hanzi nu se mișcase de lângă mâna lui. „Iertarea, însă, îmi pare a fi sfinților, eu unul încerc să uit răul și să înțeleg că nu e doar omul rău, ci mai mult, răul este în om și pleacă și vine după bunul său plac, atunci când omul își pregătește sufletul și trupul și mintea locuință pentru draci. Vezi, tu, Hanzi, și aici este un rău și nu lasă omul să se bucure de ce i-a dat Dumnezeu. Că dacă s-ar bucura și i-ar mulțumi, nu ar mai prinde dracul sămânță în el. Ei, ce vrei micuța mea, oamenii își pun inima în piept ca pe o insignă, spun că își dovedesc iubirea apoi o pun într-un cufăr și uită de ea. Probabil pentru că nu au înțeles-o niciodată. Și iată, astfel, omul când pierde iubirea, ajunge să se iubească doar pe el însăși. Dar aceasta nu este iubire, este altceva, care nu poate da rod bun, un rău secat și numai rău iese din el. Sunt lucruri pe care nu le știam atunci, nu le puteam înțelege. Aceste lucruri îmi erau cumva ascunse. Mi-au fost ascunse, iar apoi tainic revelate. „Ca să se descopere gândurile din multe inimi…Oare așa era..?”
Hanzi continua să-l privească atentă și să-l asculte… „Ieri noapte, Hanzi, mi-am adus aminte de atâta lucruri și, totuși, la fel de multe amintiri îmi sunt ascunse. Îmi aduc aminte de plimbări târzii pe aceste străzi, alături de o tânără frumoasă cu păr negru și lung, cu ochii adânci și tainici. Și atunci, ca și acum, mi se părea orașul parcă deprins dintr-o poveste, un roman pe care îl trăiam în fiecare zi. Și în fiecare zi imaginea ei o aveam în față ochilor. Zi și noapte… Acesta era gândul meu. Ne plimbam pe bulevard și pe toate aleile orașului. Ascultam tot felul de cântece, ea îmi cânta, eu o ascultam, căci nu aveam ce să-i spun, vorbele erau inutile. Sunt momente în care nu îți dorești să spui o vorbă, în care vorbele sunt inutile. Și nimeni nu te poate obliga să vorbești, doar ea putea scoate o vorba, un cuvânt. Când am ajuns acolo, în temniță, mi-au cerut să vorbesc vrute și nevrute, am vorbit, iar apoi am tăcut, căci vorbele erau din nou inutile. Nu puteau schimba nimic. I-am ascultat pe alții vorbind, de la unii cuvintele ieșeau împreună cu patimile din suflet, cu ură, cu pizmă, cu furie, iar de la alți cuvintele ieșeau însoțite de răbdare, iubire, dor. Am ales să le ascult pe cele care ieșeau dintr-o inimă bună și înfrântă. Mă întrebau, deseori, tovarășii mei de celulă să-mi spun și eu povestea mea, dar eu simțeam că povestea mea a început și s-a terminat acolo, în celula aceea. Așa că tăceam, neștiind ce aș putea să spun. Poate, de aceea, Hanzi, îți spun ție acum, povestea mea. Povestea mea încă nu s-a încheiat sau poate nici nu a început cu adevărat. Poate va începe când îmi voi da, pe patul acela din colț, ultima răsuflare. Mă simt bătrân Hanzi, cu adevărat bătrân, nu de ani, ci de secole, de veacuri și milenii. Parcă am trăit o istorie și jumătate. Dacă mi-aș putea aminti, Hanzi, numele ei, al celei la brațul căreia mă plimbam, aproape în fiecare zi pe acest bulevard, aș fi cu adevărat fericit. Ei, vezi, așa e omul, niciodată nimic nu este îndeajuns. Un nume, un chip, o atingere… Cu adevărat ea nu mai există, are un alt chip, un alt nume, alte veșminte, părul ii este alb, poate că se plimbă pe aceste străzi, alături de copii sau nepoți. Cu siguranță, Hanzi, că a uitat demult de mine. E absurd să cauți fantome ale trecutului în prezent. Dar fără amintiri, cum altfel să reziști? Și iată, treizeci de ani de amintiri aș vrea să le încui undeva și să îngrop lacătul cât mai adânc, în pământ, în infern, să nu-l mai poate scoate nimeni de acolo”.
O privi îndelund, Hanzi torcea încet, alături de el… „De ajuns, trebuie să pornim în oraș, Hanzi. Da, vom porni în oraș, uite te voi pune în buzunarul hainei și vei porni cu mine. Vei fi în siguranță, iar eu îți voi arată orașul meu. Al meu, Hanzi, ha ha, al meu și doar al meu, căci nimeni altcineva nu îl știe astfel. Și-ți voi spune, iată ce adiere caldă de vânt și coroanele castanilor… Vezi tu, Hanzi, ce maiestuoase sunt, acoperă stradă dintr-o parte în alta. Mă plimbam pe această stradă de parcă aș fi fost un nobil sau un prinț. Via Regis… Adică, în latinește calea regilor… Căci pe vremuri, atunci când eu eram copil, purta numele unui rege. Era aici, demult, o statuie, statuia unui mare scriitor român, care privea astfel către oraș și locuitorii săi, îmi pare însă că această statuie nu o mai regăsesc. E un oraș care nu mai rămâne decât în amintirea mea și a celor care așa l-au cunoscut. Numele s-au pierdut și odată cu ele istoria lor. Uite, Hanzi, vezi în stângă acea casă cu lei ce străjuiesc intrarea? Și pe aceea cu colonade și cu arabescuri la fereastră? Îi cunoșteam, atunci, pe mulți dintre cei care locuiau în aceste case. Să mai fie acolo, să fi plecat cu toțîi? Să fi murit, oare, căci, iată Hanzi, din cei cunoscuți pe nimeni nu mai văd. E un oraș gol, de-acum, să știi, dar eu îl iubesc așa cum este el, așa cum îl regăsesc, schimbat desigur. Iată, chipul și l-a ascuns, dar cine l-a cunoscut îl recunoaște iar”.
Afară începe să plouă, cad stropi mari prin fereastra deschisă a camerei de la subsol, iar Hanzi doarme, încolăcită lângă bătrân…
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
