JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Hanzi și bulevardul cu castani (II)

   În camera aceea întunecată, lumina străzii pătrundea timidă prin mica ferestruică, pe masa veche, pe care bătrânul moțăia acum înconjurat de cărți și rumeguș de lemn. Mirosul de vechi și mucegai se amesteca cu cel de afară, mirosul străzii, al castanilor, al teilor, mirosul prafului și al fumului lăsat de mașini. Era o noapte frumoasă de vară, se auzeau vocile zgomotoase ale tinerilor, glasurile celor care, obosiți, se întorceau de la muncă. Era o noapte superbă, ar fi spus bătrânul, o noapte poetică, cum nu mai văzuse de atâția ani. Prin fereastra deschisă, se strecură Hanzi, pisica cea tărcată. Sări pe masă, dând jos o carte cu pagini îngălbenite, fără coperți.

   „Hanzi… te-ai întors, în sfârșit te-ai întors”, spuse bătrânul. „Să știi, mă gândeam că nu te vei mai întoarce. Mă gândeam că te vei aciua pe la vreo casă boierească, mai răsărită. Te-ai întors, Hanzi. Ei, ai colindat orașul din lung în lat, așa e. Dar, ia uite ce ai aici? O rană la picior. În ce bucluc ai intrat, draga mea Hanzi? Lasă, te-oi obloji eu, mâine. E o farmacie aproape, îți iau pansament și vei fi ca nouă. Deh, Hanzi, libertatea costă. Se pare că eu am uitat de acest detaliu mărunt. Dar aș plăti cu orice preț libertatea, căci merită toți banii și toate rănile, fie ele sufletești sau trupești. Trebuie că ți-e foame acum. Uite ce carte ai dat jos, Toate pânzele sus. Te pomenești că ai vrea să o citești. He, he, Hanzi, când ne-om mai întrema, te voi duce la o plimbare cu barca pe lac. Oare o mai fi lacul acela? Mă plimbam deseori pe acolo. Ei, dar cum să nu fie? Da, Hanzi, te voi duce acolo, pe lac, e atât de frumos, între dealuri și munți. Și când ne-om mai întrema, dar cum ar fi, Hanzi, să facem o barcă, ba o corabie și să pornim cu ea în jos pe Ialomița, apoi la Dunăre și apoi către Marea Neagră. La Marea Neagră, Hanzi, acea neasemuit de frumoasă întindere de ape. Nici nu mai știu când am văzut-o ultima oară. Parcă a trecut un veac. Parcă e doar închipuirea mea, Hanzi. Un albastru profund, plajele cu nisip fierbinte. O să-ți iau niște hamsii. Și apoi la drum, așa ca în carte. O să colindăm lumea întreagă, Hanzi.”

   „Ți-e foame, draga mea, și eu stau aici și depăn amintiri. Ia uite aici, strachina cu lapte. Hai, mănâncă, ești ostenită și flămândă. Ar trebui să mai rămâi aici, ești încă micuță. Știi, atunci când eram închis, îmi spuneam: când voi ieși, îmi voi lua un câine din acela lățos, pe care îl vezi la munte. Da, și spuneam că îl voi numi Hans. Hans, după povestitorul meu preferat, Hans Christian Andersen. Sau Hans Castorp, din Muntele vrăjit. Dar pe aceea nu am înțeles-o prea bine. De ce nu putea pleca Hans Castorp? Oare ce îl ținea acolo? Nu avea lanțuri, nici cătușe, nici zăbrele, doar munții și văile, și totuși nu putea pleca. Crezi că e posibil, Hanzi? Să fii captiv unui loc, să nu te țină nimeni acolo cu forța și totuși să nu poți pleca cu niciun chip? Hans. Nume de câine lățos și mare. Dar te-am găsit pe tine acolo, în fața gării, un pui mic de pisică, zgribulită și înfometată. Ei, lăsăm câinele pentru mai târziu. Am zis că Hansi, Hanzi, ți s-ar potrivi. Vei crește mare și puternică, Hanzi”.

   „Mâine, Hanzi, mâine e o nouă zi. Am așteptat trei zile în gară. Domnul Miron mi-a spus că îmi va găsi și locuință, și slujbă. În Groapă am lucrat douăzeci de ani la fabrica aceea de mobilă, după zece ani în care singura muncă a fost foamea și durerea. Mi-a fost greu după ce s-a prăpădit doctorul, doctorul cu poveștile lui. Am învățat o meserie, dar mai mult am învățat să uit de suferință. Nu ar fi rău să mă întorc acolo. Mâine mergem la el. E un om bun, domnul Miron. O să ne îmbrăcăm frumos, uite, am haina aceea neagră. E peticită și tocită în coate. O doamnă miloasă mi-a dăruit-o. Oare pe unde or fi hainele, costumele mele, de care eram atât de mândru? O fi acasă. Și unde oare o mai fi casa mea? Am auzit că au plecat toți, care pe unde au putut, din cauza mea, Hanzi”.

   „O să căutăm mâine casa mea, Hanzi, era o casă mică și modestă, în care mi-am petrecut copilăria și o parte din tinerețe. De acolo m-a luat, în acea zi nenorocită, întunecată și friguroasă de 12 noiembrie. De atunci nu am mai văzut-o. Mi-a spus un tovarăș de celulă că au încercat toți ai mei să mă vadă. Nu i-au lăsat. În cele din urmă, au plecat. Devenisem, oare cum spunea domnul profesor Ioan, un personaj, nu un persona non grata. Știi cum spunea, așa, cu mare emfază, apăsând pe fiecare cuvânt. Se mândrea nevoie mare că devenise persona non grata al orașului. Spunea el că își purta sentința ca pe o decorație. Vânătăile îi erau medalii, iar înjurăturile le lua drept laude. Spunea poetul acela că, dacă nu îți e ocara ca și lauda, prietenii ca și dușmanii, moartea ca și viața, degeaba te ostenești. Vânare de vânt. Deșertăciuni. Eu, Hanzi? Eu ce să le spun? Eram un tânăr inginer, înfumurat de nu-mi mai vedeam nasul. Pe cărți nu prea dădeam două parale. Știam tot și eram deasupra tuturor celor care se târau ca iedera să ajung undeva sus. Parcă și asta am auzit-o tot în Groapă. O fi scris-o și pe asta vreun cărturar. Și de asta, Hanzi, nu îmi era teamă să spun omului verde-n față. I-am spus tovarășului acela de la partid, în fața căruia toți stăteau drepți ca la armată, că nu e omul nici râmă, nici vierme și nici șarpe să se târască. În beția aroganței mele, i-am scris și o scrisoare. Apoi, la câtva timp, pe tovarăș l-au găsit mort într-un șanț. De-acolo, până în Groapă nu a mai fost nevoie decât de o lovitură de sapă, și uite așa am uitat ce e libertatea… treizeci de ani, Hanzi, treizeci de blestemați de ani. M-au umilit, Hanzi, acești treizeci de ani, m-au lecuit de înfumurare și de tot. Poate va mai trece durerea asta din piept, cu timpul. Cu timpul trec toate, Hanzi”.

    „E târziu, Hanzi, e totuși târziu. Foarte târziu, dar totuși ne putem bucura de noaptea asta frumoasă. Pe vremuri, strada aceasta, așa cum am cunoscut-o eu, era cântec și poezie. Oamenii de azi nu par că s-ar bucura prea mult de străzi, de copaci, de oraș, de râuri. Aleargă mereu după ceva, după altceva și pare că nimic nu îi mulțumește. Poate că și eu eram așa, în fugă mereu, după o idee, după un proiect, după o mare realizare, bani, succes. Când le pierzi pe toate, nu-ți mai vine să fugi după nimic, Hanzi. Nici măcar după răzbunare. Când le pierzi pe toate, un cer albastru, soarele de dimineață, adierea plăcută a vântului noaptea sunt de-ajuns și ești recunoscător. Ei însă nu au înțeles încă asta. Și nu vor înțelege decât atunci când le vor pierde pe toate. Spunea un mare înțelept în Biblie că totul e deșertăciune, mai cu seamă această fugă de colo-colo, care nu aduce mai nimic, aduce doar trudă. Tot el spunea că este vreme să plângi și vreme să râzi, vreme să jelești și vreme să dănțuiești. O fi venit și vremea mea? Să râd și să dănțuiesc. Căci uite, când privesc spectacolul acestei străzi, noaptea aceasta de vară, îmi vine să râd și să dănțuiesc până nu mai pot, să mă bucur de tot lucrul. Parcă și eu caut ceva, Hanzi, și nu știu ce caut. Parcă e ceva în mine, ceva se agită, ceva izbucnește, o scânteie, un foc mărunt de tot, dar care arde, și îl simt că arde, Hanzi. Dar mai mare este dorința de pace și tihnă. Am căutat treizeci de ani răspunsuri, acum nu mai vreau să caut nimic. Vreau să rămân împăcat cu mine, cu lumea, chiar și cu cei treizeci de ani irosiți. Atâta tot, că eu nu-i consider, de fapt, deloc irosiți. Anii aceștia m-au scutit de iluzii, Hanzi, de căutări febrile, de amăgiri și dezamăgiri. Anii aceștia irosiți, petrecuți în Groapă, m-au scutit de o viață irosită. Unde aș fi fost eu azi, Hanzi, mă întreb? Aș fi avut cu siguranță o slujbă bună, aș fi fost domnul inginer, cu soție și copii mari, aș fi avut o casă. Dar după acești ani, aproape o jumătate de secol în care nu am avut nimic, aș fi neghiob să nu mă mulțumesc cu ce am acum, iar ce am acum este infinit mai mult”.

   „Așa, Hanzi, așază-te în culcușul tău și dormi. Eu voi sta să veghez, să privesc și să admir această noapte. Am urât noaptea, noaptea aceea în care m-au luat și m-au îngropat pentru treizeci de ani. Acum? Acum sunt îndrăgostit de soare, de dimineți, de aer, de vânt, de copaci și mai ales de nopți, de noaptea aceasta de vară. Somn bun, Hanzi. Eu am dormit destul. Acum încerc doar să mă trezesc”.

 

Teodor  Constantin  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…