JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Hanzi și bulevardul cu castani

  În cămăruța întunecată de la subsolul unei case străjuită de castani, bătrânul cânta încet, aproape șoptit, o nouă melodie, ce și-o amintise, parcă venită de undeva din negura timpului.

„În fumul de țigară

Durerilor găsește tainicul liman,

Găsește-o nouă zare

Și dorului alean,

În fumul de țigară ce se pierde în van.”

   Ei Hanzi, ce e bătrânețea? O cutie cu amintiri, ce altceva ar putea să fie? Tinerii trăiesc prin vise și speranțe iar bătrânii prin amintiri. Iar la mine, toate astea se amestecă, melodii pe un patefon într-o sală de bal, prăfuită, părăsită și dărăpănată, unde un bătrânel își retrăiește tinerețea, uitând de el însuși, îngropându-se în amintiri. Sigur ar mai fi multe alte lucruri de făcut, dar ce frumos e să te cufunzi în amintiri, ca într-un izvor limpede și curat. La vise am renunțat, sau așa am crezut, demult. Dar uite, astăzi plimbându-mă prin oraș, prin parc, mi-au revenit multe amintiri și pot să spun că m-am plimbat mai mult prin tinerețea mea decât prin oraș. Eram din nou tânăr, la fel că toți tinerii, cu vise și speranțe și foarte multe amăgiri. Dacă aș putea, m-aș lăsa din nou amăgit și pradă viselor. De fapt, asta fac în fiecare noapte. Dar te întrebi, probabil, de unde efuziunea aceasta de sentimente. S-o fi scrântit bătrânul, a dat în mintea copiilor? Dar uite, știu ai să-mi spui că e o prostie, o copilărie și chiar așa și este, insă astăzi m-am întâlnit din nou cu amintirile mele. În fața bisericii Mitropoliei, m-am oprit astăzi de parcă ar fi fost prima dată când am văzut-o, de parcă nu aș fi trecut niciodată pe acolo, de parcă ar fi răsărit acolo și eu nu am văzut-o niciodată. Ei, sigur Hanzi, e veche, e mai veche decât mine și decât amintirile mele, dar eu nu o știam sau poate o uitasem. M-a prins seara privind-o, parcă aș fi vrut să o pot reclădi în memorie, să o pot privi și admira atunci când am puțîn răgaz. În fața acelei vechi biserici, pe care o fotografiam piatră cu piatră, am zărit-o pe ea. Să fi fost ea într-adevăr? Chipul ei, felul în care vorbea îmi aminteau de ea. Atât de mult îmi aminteau de ea… Atunci am privit-o pe ea, mai mult, încercând să o reconstruiesc din memorie, părea dintr-o alt lume, nu era lumea pe care am cunoscut-o. Era o doamnă în vârstă, dar cochetă și elegant îmbrăcată, cu ochelari, cu părul negru dezlegat, poate că albise puțin, dar pentru mine era aceeași. Ne cunoaștem cumva? m-a întrebat. Am lăsat capul în jos și nu am mai putut spune decât nu, nu cred. Am plecat, nu aveam ce să-i mai spun. Să mă creadă un grobian care urmărește femeile ar fi fost dezonorant. Dar știi ce, Hanzi, mi-a zâmbit. Mi-a zâmbit așa cum nu mi-a mai zâmbit o femeie de foarte mult timp, așa cum îmi zâmbea ea, timid, misterios și atât de frumos. Asta înseamnă bătrânețea oare? Să stai să cauți prin cutii cu amintiri, cu vechituri? Nu șade bine unui bărbat. Dar ce pot să fac? Ei, ce poate face o femeie cu un zâmbet… Minuni, Hanzi, minuni… Îl ascunde undeva în cămăruțele inimii sale și de acolo îl scoate și îl oferă cui dorește.

   Ce folos să urmăresc obsedant o amintire, totuși e doar o amintire și zâmbetele sunt doar zâmbete, mișcări ale gurii, ale feței. Dincolo de anatomie e altceva într-un zâmbet, ceva dincolo de ceva, este un fel de metafizică. Îmi doresc să caut această amintire prin tot orașul, doar doar o voi găsi și îmi va spune ceva, mă va trezi din amnezia asta. O femeie oferă un zâmbet unui copil, poate chiar și unei pisici, unui bărbat iubit, dar dacă din greșală îți zâmbește, chiar și din greșală, accidental, atunci știi sigur că e pentru tine și nu mai ai nevoie de nimic. Ce-ar fi să nu mai caut amintiri, jocuri prostești? Cui ajută? Ceva însă s-a întâmplat, gândurile au înghețat și vocea care mă iscodea tot timpul a amuțit și ea.

   Atunci când eram tânăr credeam că femeile sunt modul vieții de a te recompensă pentru ambiție, curaj, succes. Așa părea, că femeile vin odată cu succesul, cu faima, cu numele și renumele, le priveam ca pe un trofeu, un trofeu care mi se cuvenea, iar zâmbetele erau mici trucuri psihologice. Dar zâmbetul de atunci, de acum treizeci de ani, mi-a rămas în minte și uite nu a mai fost doar un truc.

   Am să-ți fac o poză, trebuie să imortalizez cumva acest superb zâmbet, i-am spus într-o seară. Și chiar așa am făcut, o fotografie care s-a developat în mintea mea. Am păstrat-o ani   de-a rândul, decolorată cu marginile îngălbenite. Uite așa devin visător. Detestam visătorii și visatul cu ochii deschiși, în tinerețe. Inacțiunea era un defect, un viciu, un obicei prost. Consideram poezia o pierdere de timp, poeții niște inutili care făceau umbră pământului. Am cunoscut acolo, în Groapă, un poet, trăia mai mult în lumea lui. Poezia sa îi săpase groapa, gândeam eu. I-am reproșat pe un ton dur și infatua, eu am ajuns aici dintr-un motiv absurd, o glumă proastă, iar tu tovarășe poet dintr-un bravadă stupidă. Eu puteam să ajung sus de tot, dumneata domnule poet tot inutil ai fi rămas. Cuvinte aiurea înșirate pe hârtie. Pe cine hrănește poezia ta? Pe nimeni…  E la fel de inutilă, ca și existența ta. A rămas tăcut câteva momente apoi mi-a răspuns, poezia hrănește lumea din mine, care este vie, pe când a dumneavoastră este moartă, cu toate măririle, titlurile, diplomele este moartă și moartă va rămâne.

   A fost eliberat înaintea mea, însă sufletul său a rămas acolo în celulă cu poeziile sale, iar acum, ironia sorții, caut poezie, dar nu sunt nici poet și nici boem, sunt un inutil…poate. Asta doar Dumnezeu o știe.

   Uite luna Hanzi, uite ce frumos se vede lumina lunii, străbate chiar și aici în cămăruța noastră, iar noi, oamenii, stăm mai tot timpul cu capul în jos.

Teodor  Constantin  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…