JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Hanzi și bulevardul cu castani

   „Hai, spune cum e cu iertarea. Ai iertat, crezi că ai fost iertat?”

   „Ei, nu știu, a fost o zi grea. Hanzi, a fost, cum să-ți spun, pare neverosimil, absurd. Azi     mi-am întâlnit într-un fel trecutul. Istoria… Aș fi preferat să nu fie așa. Am mers cu domnul Miron la o cunoștință de-a sa, l-am ajutat să-i ducă niște pachete, una, alta. O zi normală... Era o casă frumoasă, acolo unde am mers, o casă mare din acelea de care ți-am povestit, cu copacii mari și umbroși, o casă în care miroase a lemn, a nou și a vechi, ticsită cu cărți și tablouri. Am zăbovit puțin acolo, ne-au servit cu câte o cafea. Am făcut excursie în timp.    Mi-am amintit de câte și mai câte. M-am bucurat. Am zis, iată un loc căruia să-i fac o fotografie, am să-l țin minte și atunci când are să-mi fie greu am să-mi aduc aminte de el. Așa acum făceam când eram în groapă și viața mi se părea insuportabilă. Aș mai fi rămas, aș mai fi rămas mult și bine, dacă nu l-aș fi întâlnit pe el, proprietarul acelei case unde se adunaseră dintr-o dată toate amintirile mele. Am amuțit atunci când l-am văzut, am spus că e o nălucire, că mintea îmi joacă feste. S-a apropiat și mi-a vorbit, spunea și el că parcă mă cunoaște, dar nu știa de unde. Nu mi-a luat mult să-mi amintesc, căci nu am uitat nimic. Omul acela, atât de amabil și prietenos, el îmi săpase groapa acum mulți, mulți ani. Am vrut să fug cât mai departe, căci am retrăit, din nou, fiecare clipă și fiecare clipă m-a durut. I-am recunoscut zâmbetul. Era schimbat desigur, încă în putere, trecerea timpului nu părea să-l fi afectat. Dar eu l-am recunoscut. Un amic, din tinerețe… Vocea sa mi-a răsunat mult timp în timpane, vocea să răstită. Îmi urla în urechi să recunosc toate câte am făcut, că voi putrezi acolo, apoi venea din nou, din nou amabil, tot un zâmbet, îmi spunea că e de partea mea. „E pentru binele tău mă, de ce nu înțelegi? Dacă nu aș fi spus eu, ar fi spus altul. Nu te-am pârât, ți-am făcut un bine. Hai, spune-le tot ce știi. Pe cine naibii vrei să acoperi? Nu o să te pui tu acuma de-a curmezișul, să faci tu pe eroul. Asta este situația. Eu vreau să te văd liber și să-ți bagi mințile în cap. Nu vezi? Chiar nu faci bine nimănui.” Așa îmi spunea. Da. Era unul dintr-aceia pe care îl considerasem prieten și care îmi săpase groapa. Poate nici el nu știa cât de mult rău îmi făcea. M-a numit în toate felurile, răzvrătit și meschin și multe altele. Așa că… iertare? De unde iertare? Aș vrea să-l pot ierta. La asta mă gândeam, parcă paralizat în mijlocul străzii. Căci nu am înțeles atunci și nu înțeleg nici acum. Am fugit de acolo, am rupt-o la fugă. Dar nu am fugit de el. Ci de mine, cum aș fi fost în stare să vorbesc cu trecutul meu? Acel om era, pentru mine, întruparea celor treizeci de ani de singurătate și întuneric și nu aveam îndrăzneala să-i vorbesc, nici măcar să-l privesc în ochi. Ei, vezi tu, cum poți ierta, dacă fugi, fugi cât mai departe? Astfel mă gândeam împietrit în mijlocul străzii și nu înțelegeam… nu înțelegeam nimic.”

   Hanzi îl privea nemișcată, i s-a așezat peste piept, torcea încet și asculta… „O să-l revezi cu siguranță, ce-i vei spune, atunci când nu vei mai putea să fugi nicăieri, când spațiul dintre tine și el se va topi? Îl vei scuipa, îl vei lovi, cu pumnii și picioarele, îl vei înjura? Sau îl vei îmbrățișa și îi vei spune, te iert, frate, te iert” îi șopti vocea.

   Bătrânul a tăcut și el o vreme.  „Da, nu voi mai fugi. Îl voi privi, îl voi scuipa și-l voi lovi, iar apoi îi voi spune, te iert, frate, te iert, căci în afară de iertare, oare ce mi-a mai rămas? Să fie, Hanzi, oare asta iertarea? Ultimul lucru de preț care mi-a rămas în cufăr? De-ajuns, l-am iertat, l-am iertat și împreuna cu el pe toții vânzători și iudele. Însa amintirea lui, ziua în care și-a dat jos masca prieteniei și și-a arătat privirea de trădător, de Iudă, ei, da, uite asta încă nu am învățat să iert. E târziu Hanzi, auzi la radio, e o poveste, teatru, o piesă de teatru. Mă tem că mai am până când voi învăța iertarea, așa cum ne-a învățat-o Dumnezeu. Acum nu vreau nimic mai mult, decât să-mi îngrop gândurile cât mai adânc.”

   Omul se întinse pe patul vechi și șubred, își aduse radioul cât mai aproape de ureche și o mângâie pe Hanzi, care se cuibărise torcând mai departe, la pieptul lui.

Teodor  Constantin  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…