Bătrânul se opri în mijlocul străzii, neștiind pe unde o să apuce, pierdut printre trecători și mașini. Privi către cerul de un albastru profund, privi către norii ce se apropiau de oraș. Aștepta serile, ca de obicei. De acum, serile erau mai răcoroase, își punea un scăunel în fața casei și rămânea acolo pe gânduri sau, din când în când, își pierdea vremea cu o partidă de șah sau table cu un vecin sau altul. Nu știa încotro să meargă. De fapt, unde ar fi trebuit să ajungă? Ar fi putut să colinde străzile până ar fi obosit, până gândurile s-ar fi limpezit și evaporat. Un fior de furie îi străbătea corpul, furie și teamă și bucurie. Își șterse fruntea cu mânecă halatului bleu marin și își scoase ochelarii. Într-un târziu, privi în jur și se sperie de claxoanele mașinilor și de sudălmile șoferilor. Se retrase în grabă, pe o bancă. I se părea că era atacat, insultat din toate părțile, parcă și soarele îl gonea, cât mai departe. Se ridică și se porni să ajungă cât mai repede acasă, acoperindu-și ochii cu mâna, de soarele puternic și de gândurile ce nu încetau să-l agaseze.
Odată ce ajunse, întră repede în casă și încuie repede ușa. Camera îl aștepta cu aceeași resemnare, neprimitoare, întunecată. Se prăbuși pe fotoliu și respiră adânc, ca și cum ar fi vrut să-și alunge grijile și teama. Micuța pisică veni la picioarele sale, ridică o lăbuță și își înfipse încet ghearele în genunchiul său.
„Ei, Hanzi, m-ai așteptat cu bunătăți și, iată, am venit cu mâna goală. Deh, știu și eu că nu se face așa ceva. Așa, acum vrei să mă pedepsești pentru nepolitețea mea. Hai, vino în brațe… Iartă-mă, am uitat vremurile bune, uzanțele și moravurile. Se schimbă vremurile, se schimbă și oamenii. Dar, mă întreb dacă se schimbă cu adevărat. Uite, nu aș băga mâna în foc, să-ți spun drept. Nici eu nu știu dacă m-am schimbat cu adevărat. Uite, astăzi am rămas așa, preț de câteva clipe… parcă suspendat în timp. Nu știam al cui sunt și de ce, de ce sunt aici. Ce ar trebui să fac și unde să mă duc? Ei, Hanzi, mă ramolesc. Dar nu atât de mult încât să uit că tu mă aștepți aici. Uite, o țigară Hanzi. Da’ de parcă eu nu știu că nu-i sănătos. Dar ce o fi sănătos Hanzi? Fumul înecăcios al străzii, băutura, supărarea, mânia, răutatea oamenilor… Da, chiar așa mă gândeam. Tu al cui ești? Al străzii, al tău Hanzi? Uite mi-am amintit că odată, un om, cu care împărțeam celula, mi-a spus, văzându-mă plângând fără încetare, ca un copil, pentru că îmi pierdusem orice speranța și gândeam că m-au abandonat cu toții… Așa, mi-a spus, omule, tu ești al Lui Dumnezeu. Își știe el copii, pe fiecare în parte. L-am privit, știi, cu o căutătură de om nebun. Am crezut că își bate joc de mine. Am vrut să-l plesnesc, am vrut să-l bat acolo. Ar fi fost mulțumiți tare, gardienii, îmi închipui. Dar, nu am putut. Am văzut adevărul pe chipul lui. Și, atunci am tăcut. Și m-am oprit, desigur, din plâns. Am înțeles că avea dreptate. Dar unde este, unde este Dumnezeu? i-am strigat. E chiar aici, cu tine, poartă toate durerile tale, mi-a spus omul. Ceva s-a schimbat în mine atunci, nu știu, și suferința am purtat-o mai ușor. Că și cum o împărțeam cu altcineva și nu îmi mai era atât de greu.”
Bătrânul se opri dintr-odată, privi către ușă și tăcu.
„Hai, continuă…”, auzi bătrânul. „Continuă, dar iertarea… ei, asta e întrebarea. Ai reușit să ierți?”
„L-au luat pe omul acela. Un om chinuit și el că toți ceilalți însă demn, voinic și foarte curajos. L-au luat și apoi nu l-a mai văzut. Îmi era ca un… ca un frate de cruce.”
„Dar de iertat, ai iertat? auzi, din nou, bătrânul vocea ca prin vis, ca un ecou și totuși prezentă și atât de reală.
„Iertat… desigur. Pedeapsa pe care o primisem de la el… Ei, el nu mai era același. Mă certa, iar apoi în celulă plângea și își cerea stăruitor iertare. Cum să nu-l fi iertat? He, he, ai crezut că m-ai prins. Nu știi că eu am lăsat acolo tot ce a fost mai rău din mine, toate năravurile proaste?”
„De-ajuns. Nu… nu… despre asta era vorba, ci dacă ai iertat. Dacă, acum, poți ierta cu adevărat?” întrebă acea voce, tot mai persistent și apăsat.
Bătrânul se ridică din fotoliu, o luă pe Hanzi în brațe și se întinse pe pat. Dădu drumul radioului și închise ochii, ascultând.
„Ce muzică frumoasă, Hanzi. Să stai cât e ziua de mare să asculți muzică, să ieși afară la aer, să umbli desculț și să nu îți pese de nimic”
„Pesemne că îți este frică. Uite te ascultăm. Nu te judecă nimeni.”
„Ei, nu îmi este frică, draga mea Hanzi. Nu… sunt prea obosit azi. Câteva ceasuri de somn… A fost azi…”
„A fost o zi de neuitat, așa este?” începu din nou vocea, șoptind de pe fotoliul din cameră.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
