Omul rămase în stradă, surd la îndemnurile doamnei corpolente care îl invită în locuință. Privea fascinat la bulevardul mărginit de castanii cei mari și mândri. Privea către trecătorii care se plimbau pe sub coroanele maiestoase ale copacilor și ar mai fi rămas mult timp să privească acest spectacol hipnotic, uluitor, fascinant. Case de tot felul, mari și mici, unele impunătoare, altele dărăpănate, instituții, alimentare, ateliere, în sfârșit un spectacol banal pentru alții, era pentru el o altă lume, o lume ce se deschidea minunată în fața ochilor săi.
„Haideți, intrați să vă arăt camera, că nu am tot timpul.” Vocea rugoasă a doamnei îi intrerupese firul gândurilor și nemărginita mirare. „Să fie douăzeci, nu treizeci de ani de când am părăsit orașul. Și mi se pare acum muult, mult mai frumos. Uite, aș sta aici pe scări și aș privi ziua întreagă spectacolul străzii. “
„E, mai lăsați naibii nostalgia. E un amărât de oraș. Ați plecat când ne era cuțitul la os și vă întoarceți acum. Mai știu eu d-ăștia.”
„Dar, doamnă, eu nu vin de la mai bine, eu vin din… ei bine dintr-o groapă.”
„Or fi și acolo gropi, nu zic, da nu mi spune dumneata că e mai bine aici. Dacă nu ai făcut nici două parale și te-or fi alungat, deh, ți-o fi mai bine aici.”
„Dar orașul acesta ascunde atâta istorie, atât de multă istorie, doar că nu o cunoaștem. Cum să vă spun, avem ochi acoperiți, ca de un văl.”
„Când tremuri de frig și foame, nici muzeul de istorie și nici Curtea Domnească nu te prea încălzesc și nici nu îți țin de foame. Hai, intri odată sau ce faci? O ștergeți când e mai rău prin străinătăți și acum veniți să ne țineți nouă lecții despre istorie.”
Omul întră încet timid. Femeia deschise ușa, însă nu ușa acelei case frumoase, ci ușa unei pivnițe.
„Aici e demisolu. Nu-i mare lucru, dar ai de toate, bucătărie, baie, pat, masă și tot ce vrei. Că acolo la Paris sau Francfurt unde oi fi trăit dumneata nu ai fi trăit în vreun palat. Că de trăiai nu te-ai mai fi întors. Deci, cum ți-am zis, ăsta-i demisolu. Ai tot ce ți trebuie. Iar apoi, la prețul ăsta, ce vrei? Pentru dumneata e de ajuns. Atâta face, atâta meriți, atâta plăteșți. Chiria pe 30 ale lunii… Fără câinii, fără femei, scandaluri și chefuri. O pisică, hai, treacă-meargă. Ține locul curat și o să stai cât vrei pe aici. Și să nu-mi vii cu tot felul de pretenții și ifose. Atâta plăteșți, atâta ai.”
Omul mulțumi, cu lacrimi în ochi, sărută mâna femeii, care și-o retrase repede, cu silă.
„Doamnă, eu vă mulțumesc din suflet. E mai mult decât îmi doream. Iar eu… cred că m-ați înțeles greșit. Plecarea mea nu a fost…”, încerca omul
„Hai, mai du-te… Plătește chiria la timp și scutește-mă de prostiile astea….”, îi aruncă femeia.
Bătrânul o urmări cu privirea, iar apoi coboî pe scările abrupte, în nouă salocuință.
„Ce înțeles, domle? Toate jigodiile, v-ați cărat când ne era cuțitul la os. Auzi tu, înțeles…”, mormăi femeia din depărtare.
Nu m-a înțeles doamna, dar tu sigur mă înțelegi, Hanzi. Tu sigur mă vei înțelege. Destinele noastre sunt oarecum similare. De ce mă priveșți așa, Hanzi? Îmi vezi lacrimile curgând prin ochelarii ăștia mari și groși? Hanzi, uite, vezi… hai tu de ce plângi Hanzi? Uite ce cameră frumoasă ne-a dat gazda. Nici nu avem nevoie de prea multe. O masă, un scaun, un pat, un mic șifonier. Tot aici avem bucătărioara, un mic frgider și baie. Ei, Hanzi, hai nu te mai miorlăi. Unde ai fi visat tu, la Groapă, frgider. Frigider Hanzi… Micuța mea felină pavloviană… O să te pui în fața frigiderului și vei începe să-mi ceri tot felul de bucate. Hanzi, e frumos aici, Hanzi, nu mai plânge, te rog. Uite, avem de toate aici. Uite ce frumos bate soarele Hanzi, uite aici în cămăruță noastră. Și aleea asta cu castani bătrâni, Doamne, câtă frumusețe. E frumos orașul, Hanzi. E frumos când eșți liber. Cu toate protestele și istericalele tale, să știi că ne-a ajutat Dumnezeu de-am găsit un loc frumos. Bulevardul cu castani, ce duce la gara, aproape centrul istoric, casele de boieri cu blazon… O să avem blazonul nostru Hanzi. Păi da… sigur. Un H îngroșat pe un scut roșu, o coroana deasupra… O să îl cioplesc pe fațada casei. Hanzi, la maître du maison… Sau, mai de grabă, un von Hanzi, căci tu eșți nemțoaică… Se spun că rasa această teutonă e rece și crudă, distanță, dar tu, Hanzi, îmi eșți cea bună prietenă. Nu știu în ce case de boieri, în ce lux vei fi stat tu înainte, de nu-ți place aici. Deh, n-om avea noi foie gras, caviar și alte delicatese, dar de un pește și o strachină cu lapte tot găsim noi. O să ieșim seara în parc, o să te plimb prin tot orașul, sunt sigur că tu nu îl știi așa cum îl știu eu, Hanzi. Oricât l-ai fi colindat, tu nu îl cunoșți așa cum îl cunosc eu, Hanzi, cu toate aleile, cotloanele, hanurile, crâșmele, casele, bisericile, muzeele, toate colțurile care spun câte o poveste despre acest oraș, pe care nimeni nu are cum să o știe dintr-un manual de istorie. Eu îl cunosc cu toate blazoanele, cu toată protipendada demult apusă, cu mahalale și toate ale sale. Eu cunosc orașul acesta. E adevărat am fost departe de el atât de mult timp, încât mă doare Hanzi. Uite, aici… Depărtarea doare atât de mult. O zi, e ca un junghi, o lună ca un ghimpe, un an o durere surdă, douăzeci de ani îți macină nervii și mintea și inima ca într-un malaxor. În cele din urmă, revezi orașul pe care îl iubeai atât de mult și este nici mai mult, nici mai puțin egal cu libertatea. Oricât de poluat și încărcat de fum este aerul său, acel aer este însăși libertatea ta. Ți-e foame, micuța mea Hanzi? Uite aici, niște lapte… Și mie mi-a fost foame, Hanzi. Treizeci de ani de foame, foame cruntă, foame și sete… Și nici nu mai iei seama la cât de mult îți ghiortaie mațele, Hanzi, căci cel mai mult ți-e foame de aer, de lumină, de copaci, de frunze și flori. De lumină, da…
Acolo, în Groapă, lumina pătrundea timidă printr-o ferestruică mică, printre zăbrele. Acolo, până și lumina era îmbrăcată în zeghe.
Uite Hanzi, lapte, lapte, nu apă stătută, clocită, pâine moale și caldă, nu veche și tare ca un bolovan în care să-ți rupi dinții. Ei, știu te vei plictisi aici, cu mine. Uite, am un vraf de cărți, pe care le-am primit de la domnul doctor, acela care s-a prăpădit în Groapă. Mi le-a dăruit mie. Mi le-au confiscat acolo, paznicii. Apoi le-am primit când m-au eliberat. Dar, domnul doctor mi le-a povestit pe toate. Nu am timp și nici povestitor nu sunt, căci altfel ți le-aș spune și ție, tare erau frumoase…
Auzi, Hanzi! Avem și un aparat de radio. Acolo ascultam doar lătratul gardienilor, furia colegilor de celulă, plânsete și gemete. Așa o fi și în iad, Hanzi? Plâns și gemete și scrâșnire din dinți… Foame și sete și durere… Aceștia au fost tovarășii mei de celulă. Și lumina aceea în zeghe, care pătrundea prin ferestruica mica și îngustă… Când bătea soarele, vântul sau ploaia, ne așezam cu toții în fața ferestruicii, ca la cinema. Hanzi, da ca la cinema… Ne închipuiam cum va fi fost afară, oamenii care treceau prin fața Gropii, oare cum erau ei îmbrăcați și unde mergeau Hanzi… Noi, cei de acolo, nu mergeam decât în jos, în Groapă. Spunea un preot bătrân, o umbră mai degrabă, că sufletele noastre se înalță spre cer acolo în Groapă, că este un loc al pocăinței, al penintenței. M-am căit, draga mea felină, de tot ce am facut și nu am făcut, întâi în față ofițerilor, procurorilor, al judecătorului, gardienilor și, apoi, în fața lui Dumnezeu. Căci mă gândeam că trebuie să fi greșit cu ceva ca să fi meritat o astfel de pedeapsă. O glumă stupidă, dusă poate la extrem, apoi o crimă înscenată… Le-am aruncat în față acuzatorilor mei, cu aroganță, absurdele lor argumente, căci mă gândeam că nimeni, oricât de sus și de puternic ar fi, nu poate învinge adevărul. Tocmai de asta m-am trezit bătut, dezbracat de drepturi, libertate, suferind de foame și frig, într-o celulă mizerabilă, în acea temniță căreia, pe bună dreptate, i se spunea Groapă. Au uitat de mine apoi, întâi familia, apoi rudele, prietenii, colegii și, în cele din urmă, anchetatorii, chiar și gardienii. Și-au adus aminte, într-un bun sfârșit, și mi-au dat drumul, așa ca un simbol al noii libertății.
Ai auzit tu, Hanzi, ce spune acolo la radio? E drept, nici mie nu prea îmi vine să ascult interminabile discuții. Spune că trăim într-o țară liberă. Suntem liberi acum, vom fi prosperi, bogați, vom putea merge unde dorim, cât privim cu ochii și nu ne vor pune piedici, nici mine, nici sârmă ghimpată. Auzi tu, Hanzi, ce spune această doamnă care vorbește de parcă gâtul i-ar fi fost uns cu miere. Ce frumos vorbesc domnii de acolo… Nimeni nu urlă, nu țipă și nu înjură. Vorbesc despre starea țării, despre libertatea proaspăt câștigată. Într-adevăr, Hanzi, atunci când anii în șir parcă ar fi fost veacuri, ai stat închis, o ușă deschisă chiar și pentru un moment, chiar și pentru a întra într-o altă celulă, poate fi libertatea.
Draga mea Hanzi, dar ce spun eu aici? Te uiți mirată la mine, ori poate ai vrea și tu să discuți cu domnii aceia de la radio cu vorbe frumos meșteșugite. Ce le-ai spune, Hanzi? Te plictiseșți aici cu mine. Am să-ți cioplesc un șoarece din lemn, sau am să-ți găsesc un ghem, să te joci până nu ‘oi mai putea. Vei ferestra aceea, ce mare și frumoasă e, cu ramă din lemn lăcuit? De aici vedem toată stradă. De jos, nu de sus, căci așa vezi omul. De aici, dintr-o camera de demisol vedem totul, Hanzi. Uite, fereastra ți-e deschisă. Am stat destul eu, Hanzi, eu și mulți alți frați de-ai mei, între patru pereți cât pentru o țară întreagă. Hai, fereastra îți e deschisă. Du-te zburdă, bucură-te de aerul de afară, Hanzi… Găsi-vei tu motani și alte mâțe. Dar ai grijă, draga mea, nu sunt toți însetați de libertate… Ci doar de libertatea ta… Spunea cineva într-una din acele cărți că adevărul și libertatea sunt în inima omului, unde este și Dumnezeu. Dar, ce tot îndrug eu aici? Hai, du-te Hanzi, întoarce-te când vei fi flămândă, când te vei fi săturat de prieteni și dușmani, de libertate. Eu sunt prea bătrân și bolnav ca să-mi mai mișc oasele, Hanzi. Rămân aici, cu cărțile mele, cu ochelarii mei ciobiți, o să mă odihnesc oleacă. Rămân aici, acum îmi e de ajuns lumina asta care pătrunde în cameră prin fereastra cea mare. Lumină curată, Hanzi, nu în zeghe. Iar pentru mine, lumina e libertate, e de ajuns…
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
