Sunt gânduri, câteodată care te fac să găsești o poartă în timp. Sau poate este vorba de cineva, cineva apropiat. O memorie, un cuvânt… Sunt porți în spațiu și timp, asemeni unei guri de rai, și te pot duce dincolo de simțuri, căci acolo vrei să ajungi cu adevărat, dincolo de simțuri. Îți cauți fuga cumva, un mijloc de transport, dincolo de aici, dincolo de dincolo.
Înainte au fost visele, era o altă lume de care îmi era dor și la care visam. Fiecare trezire era o sfâșiere dureroasă. Plăcută și dureroasă în același timp… Plăcută, căci păstrăm în minte parfumul acelei lumii intangibile, la care nu aveam acces. Apoi a fost muzica. Muzică și singurătate, muzică și lumea mea, încuiată cu șapte lacăte de argint.. Note de satin, atlaz, granit și marmură mă purtau sus de tot, iar apoi în adâncuri. Au urmat cărțile. Am fost rând pe rând tânărul Werther, Sărmanul Dionis, Gheorghidiu, Felix, Gavrilescu, Prințul Mîşkin, bietul Ioanide sau bietul Johann Moritz. Iar când ochii mi s au deschis am început a vedea. Am început a umbla timid prin grădina Ghetsimani sau la picioarele Crucii în rugăciune către Mântuitor, prin tablourile lui Tizian, Caravaggio, El Greco, apoi îndrăzneț prin albastrul aprins al lui Vermeer, prin nebunia lui Van Gogh, prin absurdele lumi ale lui Magritte. Am colindat mările lui Aiwasowki, am prins în brațe România lui Tătărăscu și am iubit țărăncuțele lui Grigorescu.
O schimbare avusese loc. Porțile percepției mi se deschiseseră. Și nu avusem nevoie de licorile lui Huxley. Dar asta a fost doar începutul. Apoi am putut vedea prin timp și spațiu, strada copilăriei mele din Șerbănești, cu tot farmecul și toată istoria ei, Târgoviștea cu casele ei boierești, Sibiul cu cavalerii săi medievali, Atena cu agora sa și filosofii săi, Pireus al anilor 20 cu cântăreții lui de rebetiko și viață ce odată fremăta cu atâta lumină și candoare. Am înțeles atunci că puteam vedea prin timp. Am înțeles că pot pătrunde cu privirea dincolo de griul distopic al zilei, dincolo de arhitectura monstruoasă a epocii, că pot vedea pur și simplu dincolo.
Era o zi ca oarecare, soarele îndrăznise să apară printre norii de plumb, ce se plimbau de colo încoace purtați de vânt ca sumbre santinele. Fugeam de lume și nu știam unde să mai fug. Nu aveam nici ziduri medievale, nici agora, nici străzi provinciale, nici ulițe, nici lacul unui micuț oraș provincial de munte. Doar drumul unui tren fantomă care nu mai apăruse pe calea aceea de aproape o sută de ani. „Uite, vezi, pe aici treceau demult odată cavaleri,” mi-a șoptit ea. Privisem către un castel medieval din apropiere. Un pod în drumul nostru de aproape două sute de ani… Într-adevăr, cum de nu l-am văzut până acum? Ruinele unui castel, un mic palat… M-am trezit în orașul meu de exil, între două poduri vechi pe o cale străbătută odată de cavaleri, monahi, rebeli, soldați. Acolo, între două vechi poduri, în apropierea vechiului castel, părăsit și uitat de sute de ani, mă aflam în mijlocul unui mister. Eram în timp, oriunde aș fi dorit, în afara timpului. Am rămas pe acel drum pietruit, privind stâncile de pe margine acoperite cu frunze și iederă, la bolta frunzelor și copacilor și la acea lume atât de departe și de frumoasă și care mi se desfășura nou acolo în timp și în afara timpului.
Atunci am înțeles că oriunde mă duc, pe ce drum apuc, nu trebuie să mă tem, trebuie doar să privesc dincolo de timp și voi fi acolo, aproape, atât de aproape. În sfârșit acasă…
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
