JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Ești viu în deșertul tău!

   Deși am depășit de mult vârsta întrebărilor și neliniștilor metafizice, absurdul realității cotidiene mă pune față în față cu aceste întrebări care la 20 de ani mi se păreau chinuitor de vitale și esențiale. Desigur, nu înseamnă că le-am depășit aflând răspunsurile, ci pur și simplu nu m-au mai interesat. Și nu numai întrebările metafizice au încetat a-mi provoca insomnii sau somnolente, ci în general marile întrebări ale vieții și cam tot ce ține de ontologie, filosofie, epistemologie. Devii pragmatic pe măsură ce te maturizezi. Însă nu pot să nu mă cutremur în față absurdului cotidian și să nu mă întreb: Ce facem? Pentru ce alergăm? În ce mecanisme zilnice suntem angrenați? Pentru ce ne consumăm? Ce înseamnă prietenia? Ce înseamnă prietenii? Consumerismul pentru mine exercită o fascinație foarte mare. Este una din deșertăciunile acestei lumi. Suntem prinși în această capcană a noului. Tot timpul cerem ceva nou, uitând că ceea ce este nou este și vechi în același timp, iar în lucruri vechi putem cu adevărat descoperi noul.

   Suntem cumva pierduți, rătăciți în deșert, în propriul nostru deșert, în deșertul lumii. Desigur, nu ne dăm seama că suntem în deșert, ci rătăcim de la un miraj la altul, crezând că am găsit o oază. Aflându-mă într-un centru comercial plin de magazine cu produse de lux, haine, bijuterii, etc. am făcut un exercițiu. Am rămas pe loc și mi-am imaginat că sunt în mijlocul unei pustietății, în mijlocul deșertului. M-am întrebat cam ce relevanță are avea acele posesiuni materiale la care suntem condiționați să râvnim. Cât de multã satisfacție ne-ar oferi ele în mijlocul deșertului? Cam cât de multă bucurie sau satisfacție ți-ar putea oferi o geacă Moncler sau un costum Armani, un ceas elvețian de lux sau un parfum scump dacă te-ai afla în mijlocul deșertului? Ar fi chiar inutile. Cu totul și cu totul inutile. O sursă de apă curată și un acoperiș deasupra capului ar fi suficiente. Și nici atunci nu ai avea nevoie de aceste briz- brizuri cu care suntem bombardați zilnic. În deșert ești doar tu. Tu și cu Dumnezeu. Tu și nisipul fierbinte, canicula sau frigul și scorpionii. În deșert nu ai acea nevoie de un status social și nici să porți simboluri.

   De multă vreme urmăresc un documentar despre Părintele Lazarus, un filosof australian, fost ateu care s-a convertit la ortodoxie și este în prezent sihastru într-un munte din Egipt, aproape de Mănăstirea Sfântului Antonie cel Mare. Un om care a renunțat la confortul și bunăstarea viețîi sale pentru a-și dedica viață rugăciunii, Lui Dumnezeu… Spunea Părintele Lazarus că în deșert, în absența distracțiilor, stările, conflictele, ispitele, totul este amplificat la maxim. Munca, rugăciunea, meditația, lectura cărților Sfinte sunt singurele activități ale unui pustnic. Uscăciunea, lipsa de plăceri, distracții și distrageri este deconcertantă. Este o viață care nici călugărilor din Mănăstire nu le este recomandată. Ești strivit sub greutatea deșertului și sub greutatea propriilor tale păcate, obsesii, luminații, ispite, singura salvare fiind rugăciunea, o luptă continuă cu tine însuți, cu lumea pe care ai lăsat-o în urmă, cu demonii. Este cunoscut exemplul Sfântului Antonie cel Mare care în același mod a părăsit o viață de lux și plăceri, pentru a îndura lupte și ispite în deșertul Nitriei. De la demonii care încercau  să-l înspăimânte, la femei care îi apăreau pentru a-l întoarce, Sfântul Anton a dus o lupta constantă pentru a-l urma pe Hristos. Părintele Lazarus spunea că indiferent de durerile prin care treci, dacă în rugăciune găsești acea oază, te întâlnești cu Dumnezeu acolo, atunci poți trece mult mai ușor prin toate suferințele. Însă dacă și rugăciunea este anevoioasă și ai deșert și în suflet, lupta este cu mult mai grea. Salvarea vine întotdeauna dacă o căutăm, dar nu după așteptările noastre sau după deadline-ul nostru, ci după înțelepciunea lui Dumnezeu. Un om înțelept îmi spunea odată că sunt viu în deșertul meu. Deșertul meu? Țara străină în care locuiesc, departe de familie, prieteni, departe de pământul în care m-am născut și cu care, cred eu, am o legătură imposibil de tăiat. Dar m-am gândit, da pot fi viu în deșertul meu. Sigur, viața mea nu-i nici pe departe atât de austeră ca a unui pustnic sau a unui călugăr. Însă o simt ca pe un deșert, într-o țară care mi-e străinã și deloc familiară. Cum spuneam, poți fi viu în deșertul tău. Deșertul nu înseamnă moarte. Poate fi moarte dacă nu realizezi că te afli în deșert și cauți în van miraj după miraj. Altfel, dacă accepți faptul că te afli în deșert și cauți o cale, calea cerului, poți fi viu și vei afla nu o oază, ci Țara Făgăduinței. Mi-a plăcut exercițiul descris mai înainte. M-a făcut să înțeleg că și cea mai frumoasă piatră prețioasă este o alcătuire de grăunte de nisip. Cu atât mai mult niște obiecte pe care numindu-le, atribuindu-le simboluri le fetișizam într-o manieră post-postmodernă, sunt lipsite de valoare intrinsecă. Munca mâinilor, a minții și a inimii are o valoare cu mult mai frumoasă. Peisajele frumoase, pietrele prețioase, metalele nobile stau mărturie gloriei lui Dumnezeu. Chiar și deșertul are frumusețea sa. Ne amintește că cea mai frumoasă și mai impozantã construcție poate fi redusă la o grămăjoară de nisip. Și atunci după ce alergăm? După fire de nisip?

   Pentru că suntem în săptămâna Sfintelor Sărbători Pascale, m-am gândit și la modul în care Domnul Iisus Hristos vorbește despre prieteni și prietenie. Cel mai frumos verset este, probabil, mărturia iubirii lui Hristos: „Nu este mai mare dragoste decât să își dea cineva viața pentru prietenii săi.” Tot la Cina cea de Taină însă Iisus Hristos îi spune lui Iuda: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!”. Și prietenia este un miraj. O prietenie reală este frumoasă. Dar când este ea realã? Prietenia lui Hristos este reală, o vădește sângele cu care ne-a răscumpărat, prietenia lui Iuda este falsã de la bun început. Dacă poți renunța la miraje, poți renunța și la prietenii false, prietenii în care îi vezi pe ceilalți ca mijloace, nu ca frați. Poți avea prietenii frumoase dacă reușeșți să îți omori Ego-ul, nu în sensul budist, ci în sensul adamic, dacă îl poți alunga pe Cain din tine, dacă în templul tău te închini Lui Dumnezeu Tatãl, lui Hristos nu ție însuti. În cele din urmã, ars de soare sau tremurând de frig, înțepat de scorpioni sau încolțit de șacali, atâta timp cât știi unde ești, unde te îndrepți și cu Cine ești, scăpând în robia Egiptului sau a Babilonului, ești viu în deșertul tău.

 

 

TEODOR  CONSTANTIN  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…