JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – E numai o poveste…

Omul de lângă mine are un laptop şi îl ţine pe picioare. E nepieptănat şi nebărbierit. Pare că acum s-a trezit din somn sau din beţie. Scoate dintr-un plic un praf alb şi-l întinde pe laptop. Cu un card face liniuţe din praful alb.
„Vrei?” mă întreabă.
„Nu. Ştiu cum e şi apoi conduc. Nu pot”.
„Opreşte şi apoi tragi”
Trag pe dreapta, opresc maşina și trag o liniuţă. Mă copleşeşte un sentiment de calm şi imbecilitate.
„Ţi-am zis, ştiu cum e. Nu mă interesează”
„Pe mine mă sparge praful asta. Păi şi tu cum scapi mă?”
„De ce?” îl întreb, pornind maşina.
„De viaţă. De realitate” îmi răspunde el, trăgând liniuţă după liniuţă.
„Conduc. Câteodată cu viteză mare, alteori foarte încet. Oricum ar fi sunt tot timpul în mişcare. E şi ăsta un drog. Dar nu e o păcăleală. Ca praful tău. În rest citesc din Iov şi Bukowski. Prind şoareci cu lipici şi discut cu ei despre existenţialism şi moarte.”
„Ii omorî…”
„Cam aşa se-ntâmpla. De obicei discuţiile astea ţin foarte mult.”
„Asta e ceva nou. Pune muzică.”
Dau drumul la radio pe rock fm. Nu îmi place, dar tolerez selecţia ieftină a dj-ului obosit.
„E mai bun decât prafurile tale. E crud, dar astea sunt riscurile.”
„Şoarecii îţi vorbesc înapoi?”
„Nu. Tac sau chiţăie. De la un moment dat renunţă să se mai zbată. Dar tăcerea lor spune totul despre ei. Şoarecii ştiu un singur lucru. Că trebuie să scape de acolo. Se zbat, tac sau stau liniştiţi, sunt doar metode prin care speră să scape. Dar nu se resemnează. Ăsta e un lucru unic pentru oamenii. Doar noi ne resemnăm. În regnul animal există doar lupta continuă si disperare. Dar nu resemnare.”
„E totuşi crud, nu crezi?”
Prietenul meu are pupilele dilatate acum.
„Totul e crud.”
Se face dimineaţă şi trec farurile de pe faza mică pe poziţii.
„Crud înseamnă şi imatur. Ceva care nu s-a dezvoltat, nu a ajuns la maturitate.”
„Îţi place pe autostradă?”
„Da, îţi oferă o anumită libertate a vitezei. Dar poate fi şi o capcană. La fel şi cu şoarecii”.
„Ai văzut vreodată curve pe autostrada?” mă întreabă el.
Îşi dă scaunul mult pe spate şi îşi întinde picioarele.
„Nu. Nu au voie. Viteza nu permite mediocritate. Viteza te poate duce ori la destinaţie mai repede ori la moarte. Nu există loc de popas în sensul ăsta.”
O fată stă la autostop. Trag pe dreapta și deschid uşa din spate. Intră şi mă salută.
„Unde mergeţi?” o întreb
„La Sighişoara.”
„E bine, trecem şi pe acolo.”
Îi fac semn prietenului meu să ascundă prafurile. Laptopul e acoperit de praful alb. Îi dau o cârpă şi îşi şterge laptopul.
„Oare se gândea Steve Jobs că o să trag prafuri de pe laptopul lui?”
„Cred că e primul care a făcut-o.”
Deschid geamul, am nevoie de aer. Tânăra din spate poartă o fustiţă roşie şi o geacă de piele albă. Nu are gusturi prea bune.
„Nu îţi e frig îmbrăcata aşa?” o întreb eu.
„Nu prea. Îmi e bine”
Mă gândesc că întrebarea mea sună ciudat. Poate par a violator. Se gândeşte că voi opri maşina şi cine ştie, o s-o dezbrac. Ba nu se gândeşte la asta. Nu sunt genul. Mi-ar fi imposibil. Poate într-o realitate paralelă. Asimptotic paralelă. Orice act de violență gratuită mi se pare ceva imposibil. Cum zice în Coran? Dacă ucizi pe cineva, e că şi cum ai ucide umanitatea, iar dacă salvezi pe cineva e că şi cum ai fi salvat toată omenirea. Sigur asta se referă doar la credincioşi, nu şi la necredincioşi. Dar sunt sigur că toţi avem infidelii noștri pe care îi privim cu dispreţ şi inferioritate. Cerşetori, curve, homeleși, poliţişti pentru unii, preoţii pentru alţii, alcoolici, drogaţi… Regulile noastre nu se extind şi la ei. Aş vrea să calc acceleraţia şi să nimerim într-un parapet, zid, un pom. Cu capetele sparte şi mâinile zgâriate de cioburi şi metal am ieşi năuciţi din maşină şi am privi altfel viaţa. Sau am muri. Bănuiesc că ăsta este riscul.
Fata adoarme liniştită pe bancheta din spate. A vorbit puţin la telefon şi am dedus că a fugit de la prietenul ei. Era optimistă însă şi se tot foia pe bancheta. Era veselă şi nerăbdătoare. O mânecă a puloverului retrasă arată câteva vânătăi şi tăieturi. Vânătăile erau recent făcute, însă tăieturile aproape se estompaseră. O privesc aşa cum rareori am privit o femeie, cum rareori am privit un om, ca pe un copil. Părul negru îi acoperă faţa albă şi o şuviţă de păr îi ascunde buzele pline. Ambientalele lui Paul Namlook şi Jarre inundă maşina. Boxele nu sunt prea strălucite, dar muzica se aude bine şi ne simţim bine.
„Iţi place mult să conduci” observă prietenul din dreapta mea.
„E cel mai bun mod de a medita. Nu poţi să meditezi pe o ploaie torenţială, ninsoare abundentă sau ger. Dar aşa, eşti la adăpost.”
Ascult piesele de pe mp3 și conduc relaxat. Mă reazem de scaun şi îmi reazem scaunul pe tetieră. „These are the voyages of the starship Enterprise..Captain’s log … şi eu conduc într-un fel prin spaţiu, prin spaţiul cosmic.
E dimineaţă. Prindem răsăritul. Copilotul meu e mult prea „spart” că să mai exclame ceva, dar e surprins. Dau jos geamul şi las să intre aerul rece şi proaspăt şi curat în maşină. Dacă aş putea să trăiesc numai dimineţi. Să nu trec prin amiezi şi seri pline de depresii şi griji. Mă simt obosit şi puţin deshidratat. Şi euforic în acelaşi timp. Nu aş da oboseala asta pe nimic.
Intrăm într-un sat îngrămădit şi aglomerat. Se face o coadă mare. Trecem pe lângă o înmormântare, vaci şi căruţe. Muzica funerară îmi trezeşte pasagerii. Fata din spate are obraji roşii. Observ un zâmbet pe faţa ei. La fel de veselă şi de euforică. Copilotul se trezeşte şi el… cu greu. Două ţigăncuşe merg în spatele cortegiului funerar. Una dintre ele poartă colanţi, o bluza neagră şi o geacă verde puţin murdară şi cam veche. Are tenul închis şi părul negru. E frumoasă foc. Sau poate doar mie îmi pare aşa. Ovidiu încearcă să îmi spună ceva. Îmi face semn să dau muzica mai încet.
„Închide muzica sau dă pe altceva. Nu suport sunetul ăsta.”
Se referă la muzica funerară.
„E de la ei. E înmormântare. “ îi răspund.
Ovidiu îşi şterge o şuviţă de salivă de pe obraz şi apasă pe butonul de skip a mp3 player-ului. Nimereşte o piesă de dark ambient de Lustmod. Una din preferatele mele, “black star.” Atmosfera întunecată, cornurile distorsionate, răgetele înfricoşătoare ale unui animal preistoric. Dacă infernul are o coloana sonoră asta e. Îşi acoperă amândoi urechile. Fanfara funebră, muzica mea dată la maxim, iar eu încep să râd… În primele rânduri ale cortegiului funerar, femei plâng și trag de baticuri, bărbaţii cu ochi înlăcrimaţi privesc în gol. Mai în spate, oamenii sunt sobri, dar indiferenţi. Există evident o ierarhie a suferinței. Sau o proximitate. Mortul e puţin vânat la faţă. Un bărbat în jur de 50 de ani. Câinii latră înnebuniţi și de atmosfera infernală. Simt că înnebunesc şi vreau să depăşesc coloana de maşini că să scap.
„Opreşte muzică aia, în morţii mă-sii, că mă dau jos” izbucneşte în cele din urmă Ovidiu.
Caut ceva la întâmplare şi dau peste o piesă de chillout, pian şi un beat destul de uşor. Înmormântarea îmi era oricum indiferentă, dar cu muzica aceea simțeam că facem parte din ea. Prind un prilej bun, calc acceleraţia şi depăşesc câteva maşini. Mai aşteptăm puţin, apoi traficul se descongestionează. Înmormântarea aia mi-a dat impresia că stăm pe loc.
Trecem pe lângă o biserica ortodoxă şi îmi fac cruce de trei ori. Ovidiu râde de mine.
„De când eşti tu mă creştin?” mă întreabă
„Da’ ce are dacă îmi fac cruce?
„Păi n-are, dar cu mine ai bătut atâtea night cluburi, atâtea curve, alcooluri şi ierburi.”
„Am bătut curve?”
„Eşti tâmpit. Ştii e vreau să zic.”
Nu sunt creştin pentru că eu cred sau mă simt mai bun. Nu, cred în Dumnezeu şi sunt creştin pentru că ştiu că sunt mai rău, în general, pentru că hoitul meu miroase. Aşa se întâmplă. Când îţi dai seama că hoitul tău pute şi nu ştii cum să îl mai parfumezi. Sunt creştin nu pentru că nu am vicii. Dimpotrivă, pentru că am prea multe vicii şi ştiu că nu sunt un modus vivendi, nu sunt o cale, ci o mie şi una de străduţe care nu duc nicăieri. Pentru că ştiu că am o cale. Ştiu că am un râu limpede unde mă pot spăla. Oamenii se sperie când le vorbeşti de Dumnezeu. Îşi dau ochii peste cap, cască, îţi evita privirea. Parcă le-ar fi frică să nu se contamineze. Parcă ar fi ceva contagios şi îşi iau precauţii de parcă „s-ar lua”.
E o teamă, o teamă de adevăr, aş spune. Ştiu eu ceva ce ei nu ştiu? Nu. Eu ştiu ceva ce ei nu vor să ştie. Ca aşa crezi în Dumnezeu, e nevoie să te dai pe tine jos de pe soclu şi asta e greu. E al naibii de greu!

TEODOR  CONSTANTIN  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…

 

Distribuie:

Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro