Tunelul se deschise într-o vastă încăpere. Pereții înalți pictați cu peisaje detaliate, lumina blândă cădea peste o casă de lemn, o grădină mică în față. „Aici trăiește Enelide. Așteaptă aici, trebuie să o anunțăm.” În timp ce aștepta, o liniște ciudată se așternu în inima lui Behr. Este aerul, este liniștea, vibrația adâncă… e mai mult de atât. Ca o piatră grea luată de pe suflet. Și ea… ea trebuie să fie Enelide. Cât de frumoasă este. Cu toate că sunt îmbrăcați în zdrențe, arată toți atât de tineri. Oare cum mă văd ei pe mine? O femeie tânără, cu păr lung, gri-argintiu și un trup grațios, se apropie de el. „Tu trebuie să fii străinul. Mă bucur că te întâlnesc, în sfârșit.”
„Nu înțeleg”, spuse Behr. „Pur și simplu nu înțeleg. Toată viața mea… era cu totul altfel. Abia acum… acum încep să-mi amintesc. Asta sunt eu? Enelide, îmi amintesc?” „Este ceea ce știi. Amintirile tale, trecutul tău… n-au dispărut niciodată. Dar ceva, cineva, ți le-a suprimat. Cumva… au încercat să ți le schimbe.” „Nu-mi amintesc copilăria, nu în afara orașului. Nu-mi amintesc copilăria… dinainte de…?” „Dinainte de ce?” „Dinainte de Anunțător. Mașinăria aceea uriașă care m-a torturat zile întregi. Nu, nu zile. Luni. Ani. E ciudat că am început s-o observ abia recent. Nu mă deranja înainte.” „Ești norocos, Străine. Alții încă dorm. Ceva te-a trezit. Ai căutat adevărul. Și ai ajuns aici.” „Simt de parcă o ceață densă s-a ridicat. Mintea mi-e limpede. Dar ce fac acum? Nu mă pot întoarce înapoi.”
Enelide zâmbi și-i mângâie mâna. Behr rămase uimit când îi văzu palma deschizându-se și o piatră albastră, rotundă, cu un ochi în centru, apărând. Pietricele minuscule, ca niște stele și galaxii într-un cer limpede, sclipeau înăuntrul ei. „Ia-o cu tine. Trebuie să-i trezești și pe ceilalți. De asta ai venit aici.” „Nu, nu pot să mă întorc. Nu din nou. Să aud monstruozitatea aceea… mă va distruge.” „Dacă ai ajuns până aici, nimic nu te mai poate distruge. Tu o vei distruge pe ea.” „Dar dacă uit din nou? Dacă nu-mi mai amintesc?” „Adevărul nu poate fi uitat. El este în tine. Îți vei aminti. Adevărul nu poate fi uitat.” „Ești atât de sigură. Atât de senină. Dar eu… eu sunt copleșit de teamă. De ce? De ce mă simt așa? Vocea ta… vocea ta se estompează, Enelide. Nu vreau să adorm iar...”
Întins în patul său, Behr se trezi la vocea Anunțătorului. Era mai rău ca niciodată. Se simțea amețit, cu greu își putea ține echilibrul. Se îndreptă spre birou și încercă să revină la muncă. Dar nu era scăpare. Visul acela… acel vis… ACEST vis. Ce vis ciudat. Am fost adormit? Plecat prea mult timp? Dacă aș părăsi orașul acesta, n-aș mai reveni niciodată. Simți un fior rece în piept. Își deschise cămașa cu mâinile tremurânde și inima începu să-i bată cu putere. Piatra. E reală. Totul e real. Dar nu-mi amintesc… când m-am întors? Îmi amintesc restul clar. Dar nu și asta. Când? Cum? Privirea i se opri asupra pietrei care atârna la gâtul său, legată cu un șnur de piele. O strânse în palmă, și frigul începu să se risipească. Se întoarse brusc și privi către capătul patului. Cutia. Foile scrise de mână. Îmi amintesc acum. Se grăbi spre dulap, își scoase uniforma și începu să se îmbrace. Verifică buzunarele, scoase câteva dispozitive și actele de identitate. Acum îmi amintesc. Totul e limpede. De parcă m-am trezit dintr-un somn lung, după o migrenă care mi-a schimbat viața.
Era deja seară. Doar câțiva oameni mai hoinăreau pe străzi. Ca de obicei, nimeni nu rămâne afară. Noaptea ne întoarcem toți în casele noastre și uităm de tot. De muncă, de viețile noastre, de ceilalți. Chiar și de viața noastră simulată, deși acea viață simulată e refugiul nostru. Ciudat, niciodată nu m-am uitat la acea mașină cum o privesc acum. Întotdeauna o uram, sau o disprețuiam. Dar parcă era o ființă, nu o mașină din cabluri și metal, cauciuc și plastic. O tot vopsesc, s-o facă să arate ca nouă, dar e aproape la fel de veche ca mine. Acolo, o pată. Vopseaua sărită. Cum au putut s-o rateze? E de când am aruncat o piatră spre ea. Ei bine… „M-am întors. De data asta pentru totdeauna.”
Trecând prin piața centrală, Behr așteptă până când întunericul acoperi orașul și nu mai era nimeni în jurul Anunțătorului. Îl ocoli, până găsi o trapă metalică. O forță și pătrunse în interior. Camera principală era plină de monitoare și birouri. În sfârșit, în burta fiarei. Înconjurat de bipuri, lumini și cablurile ei, de măruntaiele reci ale acestei creaturi. Deschise cutia și se opri brusc. Încerca să distingă un sunet… o șoaptă.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
