Continua să meargă împreună cu mașinile, până când simți genunchii slăbindu-i sub greutate. Nu era nici o poartă, nici o intrare, nici o pistă, nici un drum către acel oraș misterios. Urmărind mașinile, găsi un buncăr mic. Se apropie de intrare. Doi roboți actroid KRM stăteau de gardă în fața unei uși. Îi înmână unul dintre ei un card. Actroidul scana cardul și i-l înapoie, iar ușa se deschise. Intra într-un tunel lung și întunecat. Luminile neon clipociră din când în când, dezvăluind circuitele încorporate în pereții tunelului. În tăcere și încet, lumina naturală începu să se strecoare în tunelul luminat electric.
Behr își acoperi ochii de lumina soarelui. Se întindea un câmp verde, iarba înaltă acoperea pământul, un deal în depărtare și o pădure mică. Era o iluzie. O hologramă, așa părea, o imagine generată de computer, asemenea celor pe care toți le văzuseră în Computerele de Recreere. Își întinse însă mâna să simtă iarba și pământul. Era totul real. „Cum e posibil? Am văzut orașul prin sticla zidului. Un oraș ca al meu.” Nu plecase niciodată din orașul său. Tot timpul ăsta. Ca un șobolan într-o cușcă stupidă.
Merse prin iarba înaltă. Nu vedea prea multe prin ea. Se îndreptă spre deal. Simți un obiect solid sub genunchi, se împiedică și căzu. Iarba era mai scurtă aici. Împinse iarba și găsi o piatră mare. Își frecă mâna pe piatră, căutând o inscripție, dar nu găsi nimic. Piatra era netedă ca marmura. Mergea mai departe și dădu din nou peste o piatră asemănătoare. Când ajunse pe deal, văzu că câmpul era presărat cu astfel de pietre, mai mari sau mai mici. Se întoarse spre câmp și încercă să ridice prima piatră, dar nu se mișcă nici măcar puțin. Când se ridică, piatra alunecă ușor și se deschise. Doi ochi îl priveau de jos. Se dădu înapoi. Un bărbat într-o tunică veche și zdrențuită și pantaloni uzați ieși de acolo. Merse înainte.
Behr făcu un pas înapoi, pregătit să fugă la primul semn de ostilitate. „Cine ești? De unde vii? Tu nu ești asemenea nouă.” Behr observă accentul său, pronunția ușor diferită. Bărbatul era înalt și slab. O pălărie albă de paie îi apăra capul de soare, iar o barbă blondă închisă îi încadra fața impunătoare. Behr indică zidul. „Deci ești unul dintre ei. Unul dintre condamnați.” „Condamnați?” întrebă Behr. „N-am fost niciodată în afara orașului, dar nu sunt condamnat. Sunt cetățean. Un cetățean cunoscut, faimos aș spune. Credeam că aici e un oraș.”
„Un oraș?”, întrebă el. „De ce ai crede asta?”, râse bărbatul. „Știu ce am văzut. Am văzut un oraș prin sticlă. Privește și tu.” Bărbatul îl conduse pe Behr mai aproape de zid. „Privește din nou”, spuse, oferindu-i o pereche mică de binocluri.
Behr simți cum i se taie picioarele. Nu era orașul său ceea ce văzuse prin sticlă. Turnuri de pază, soldați patrulând pe ziduri, sârmă ghimpată, și clădiri mari, gri, fără ferestre. „Este imposibil. Eu am venit de dincolo de acel zid. Este un oraș viu, frumos. M-am născut acolo. Am crescut acolo. Nu înțeleg…” „Asta vedem noi. Poate că e diferit, nu știu. Sau poate ești doar un condamnat.”
„Par eu a fi un condamnat? Privește-mi hainele. Privește-mă. Uite, uite aici. Asta dovedește cine sunt.” Un alt bărbat se apropie. Avea haine asemănătoare. „Acest om spune că vine de dincolo de zid. Din închisoare.” „Nu este o închisoare! Îți spun. Este orașul meu.” „Nimeni nu a venit din acel oraș. Tatăl meu a văzut odată câțiva soldați ieșind… demult.”
„Numele meu este Doctor Lawrence Behr. Sunt cetățean al Metropolei. Dar voi? Cine sunteți? De ce trăiți sub pământ? Am crezut mereu că există un oraș aici, afară.” „Eu sunt bătrânul Haim. Am trăit aici toată viața. La fel și fratele Julian. Dar este cineva care ar putea explica mai bine. Bătrâna Enelide. Ea este cea mai veche. Nu știu multe. Doar că au construit închisoarea pentru a ne proteja de criminali. După Război, acum 50 de ani, părinții și bunicii noștri au părăsit orașele și s-au refugiat aici. Bande de tâlhari le jefuiau satele.” „Da, da, dar asta ne-au spus și nouă. Au construit zidurile ca să ne protejeze, până când soldații vor restabili ordinea.” „Vino cu noi, doctore. Enelide trebuie să te cunoască.”
Haim și Julian îl ajutară pe Behr să coboare prin deschiderea de sub lespede. Lespedea se închise în urma lor. E transparentă… pot vedea prin ea. O priveliște uimitoare se desfășură sub ochii lui Behr în timp ce cobora treptele. O rețea de tuneluri și drumuri subterane se întindea la 15 metri sub pământ. Trecători, vehicule rudimentare, lumini blânde. Urcă într-una dintre acele mașini, iar Haim îi conduse mai adânc prin rețeaua de tuneluri. Pe măsură ce călătoreau, Behr se pierdu în gânduri. Imagini scurte, amintiri care nu îmi aparțin. Tatăl meu. Eu, copil, jucându-mă afară. De ce? Sunt lucruri care nu s-au întâmplat. Poate e șocul. Încă nu pot crede că sunt aici, dincolo de zid. Parcă aș fi în RC-ul meu. Dar Heraldul… a tăcut în clipa în care am ieșit.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
