Un chicotit discret se auzi când închise ecranul. Apoi, izbucni într-un râs care se transformă rapid într-o furie mută. Fața îi era roșie de mânie, iar ochii îi erau plini de lacrimi. Ieși în fugă din apartament, ieși pe stradă – voia să prindă pe oricine, să-l întrebe „De ce? De ce sunt atât de indiferenți, atât de impasibili, cu măștile lor ce nu cad niciodată?” Era blestemata voce, asta era. Ardea adânc în mințile lor, acele voci – într-un fel ce părea ireparabil, ireversibil. Trebuia să oprească acel lucru sau avea să înnebunească, să ajungă ca acei oameni pe care-i vedea pe stradă: mișcări robotice, priviri reci, o expresie amestecată de politețe falsă, frică și supunere absolută față de autoritate. Există un singur lucru pe care pot să-l fac. Autoritățile nu mă vor asculta. Nici mecanismele nu. Trebuie să-l dobor, chiar dacă asta înseamnă trădare, chiar dacă asta înseamnă excluderea – din sector, din întreaga metropolă.
Era ceva mai mare decât el, ceva ce nu îndrăznise să gândească pe deplin. Era continuarea rebeliunii sale din tinerețe. Anunțătorul care părea să șteargă suflete și minți trebuia dezactivat, șters cu totul. Luă uneltele și se puse pe lucru. Mai întâi un plan, o schiță, asamblată meticulos până când zorii luminărilor îl găsiră epuizat, abia în stare să stea în picioare. Când își deschise ochii prima dată, crezu că totul s-a oprit. Nici o voce, niciun anunț. Ce se întâmplase? Își închise ochii și încercă să se concentreze. Ca și cum ar fi fost chemat de cineva, Vocea reveni limpede și puternică. Anunțătorul nu încetase să funcționeze. Poate doar el se obișnuise, așa cum o făcuseră toți ceilalți.
Își prepară ceaiul și se întoarse la birou, uitându-se peste proiectele lui. De îndată ce încercă să se concentreze, Anunțătorul îl întrerupse. Chiar dacă ar fi oprit Anunțătorul pentru o clipă, nu mai conta. Luase viață proprie. Fragmente din cele spuse recent se amestecau în mintea lui, ca un torent de sunete. La amiază, simți o febră rece ce-l cuprinse, făcându-l să tremure și să frisoneze. „Oare și în celelalte sectoare există un Herald? De ce nimeni nu înnebunește de asta?” se întreba. Era imposibil să se întoarcă la muncă. Useless să mai caute să vorbească cu cineva. Majoritatea vecinilor și colegilor săi nu vorbeau între ei. Și de ce ar face-o? Aveau atâtea opțiuni de recreere, la un singur clic. În fiecare lună, Universitatea organiza întâlniri unde oamenii discutau probleme aprobate de Partid.
Dacă și-ar fi dorit să vorbească cu cineva în privat, ar fi părut suspect. Era neascultător? Ura camarazii sau Partidul? Era trădător? Toate aceste întrebări i-ar fi răsărit în mintea tovarășilor adevărați și obedienți. „Trebuie să părăsesc sectorul. Trebuie să văd cu ochii mei,” se hotărî. Era la fel în celelalte sectoare? Aveau și ele Anunțătorii lor? Făceau și ei același proces de forjare în minți? Părăsi casa cu câteva hârtii și o servietă mică sub braț și la stație urcă în naveta mică. „Sector KM48, Sector BK19, Sector VL19, OKT17…” Vocea metalică și impersonală a pilotului anunța fiecare stație. Și fiecare sector arăta la fel. Aceleași sunete, aceleași străzi, același miros, aceleași haine pe oameni și, în fiecare piață de sector, același Anunțător stătea mândru, vorbind cu o voce calmă, moale, dar fermă către cetățeni, neîncetat, milisecundă după milisecundă, minut după minut, oră după oră – fără oprire… Cu excepția sectorului OKT17…
Nicio voce nu tulbura liniștea vieților cetățenilor din OKT17. Niciun Herald nu înnebunea mințile cetățenilor buni ai OKT17. Autoritățile, ofițerii și membrii Partidului locuiau toți în OKt17, liberi de strânsoarea Anunțătorului. „CH49,” anunță din nou pilotul. Behr coborî precaut din navetă. Nu mai văzuse sectorul acesta sau vreun altul, cu excepția câtorva vizite în OKT17. CH49 era simplu, mult mai simplu decât celelalte sectoare, și desigur avea un. Anunțător care era păzit de gardieni și ofițeri, probabil creația lui însuși. El cutreieră sectorul și, pe măsură ce se îndepărta tot mai mult de Anunțător, în fața lui se ridica un zid măreț, înalt, din metal și sticlă. Prin acea sticlă putea zări arhitectura similară pe care o observase în toate celelalte sectoare.
Peisajul dezvăluit dincolo de ziduri era același. Clădirile orașului erau îndepărtate de ziduri, iar singurii „pietoni” pe care-i zări erau roboți umanoizi care păzeau diverse zone și mașinile CH49, care patrulau neîncetat. „Există un oraș diferit acolo, un oraș pe care nu l-am văzut niciodată. Și nici nu mi-a trecut prin gând vreodată. Anunțătorul, strigând neobosit, apoi munca și posibilitatea de a fi distrași fără să părăsești vreodată camera, în modulele de realitate BX2 la care toți cetățenii aveau acces — toate acestea făceau ieșirea inutilă. De ce să plece cineva? Ce poate fi atât de interesant afară, încât să nu-i ofere modulul? Ne-am închis conștient în închisoarea confortului.”
În modulul tău poți fi oricine vrei și poți merge oriunde dorești. Acum, fiind aici, nu putea să nu se gândească la cealaltă parte a zidului. Un alt oraș, poate? Sau e același, cu aceleași mașinării bătând aceleași sunete fără sens în mințile sclavizate ale cetățenilor? „Dacă aș găsi o cale de ieșire, aș risca totul.” Merse pe lângă zid, cercetând fiecare detaliu și orașul aproape identic ce se întindea în spatele lui, privi prin sticlă la navetele ce survolau orașul. „Dacă aș putea să zbor peste zid…” Dar nu exista nici o navetă care să se apropie de zid. Se strecurau între clădirile circulare și nu se înălțau prea sus.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
