La început, a încercat să ignore acea voce. Vocile, pentru că erau o mulțime de voci, schimbându-se de la zorii zilei până la amurg… Mai întâi și-a acoperit urechile cu căști, dar vocile păreau să iasă chiar prin acele căști. A dat muzica mai tare, până când pereții apartamentului au început să vibreze. Dar vocile nu încetau.
Când cădea noaptea și își termina munca, închidea ochii și se întindea în pat, iar atunci a înțeles de unde veneau toate acele voci. Desigur, era Anunțătorul, așa cum i se spunea printre locuitorii orașului, Mesagerul Străzii, Heraldul. Era atât de absorbit și dedicat muncii sale încât nu realizase că acele voci erau ale Anunțătorului. „Probabil se vor opri în curând,” își amintea că îi spusese colegului cu câteva zile înainte. „Cum așa, dragă? Noi suntem cel mai productiv sector. De ce ar face așa ceva?” îl întrebase ea.
Anunțătorul fusese acolo, în piața principală a sectorului, timp de treizeci de ani. Își amintea prima oară când îl văzuse. Mulți bătrâni și tineri se adunau în fiecare seară în jurul lui. Un difuzor mare, așezat pe un bloc metalic imens, ca un gramofon uriaș. Părinții lui erau acolo în fiecare seară, iar după ce el și prietenii lui terminau de jucat în parc, veneau și ei să asculte. Unii aduceau mâncare și băuturi și stăteau ore întregi în jurul Mesagerului Străzii. Avea o nuanță foarte deschisă de albastru, iar el își amintea atât de bine mirosul vopselei proaspete.
La început, difuza știri, prognoza meteo, cotații bursiere, chiar spunea și glume. După câteva ore se oprea și toată lumea era nerăbdătoare să vină din nou după muncă să îl asculte. Nu semăna deloc cu oamenii pe care îi auzeau la radio sau televiziune. Avea un ton foarte personal. În fiecare lună, cineva avea privilegiul de a-i adresa câteva întrebări. Dar apoi… ceva s-a schimbat. Pornea dimineața și se oprea abia la miezul nopții. Tinerii au uitat de el, dar unii bătrâni încă rămâneau lângă el noaptea.
La început era confortabil și liniștitor, dar apoi, părea să-l deranjeze din ce în ce mai mult, până într-o zi când s-a întors de la școală, a luat o piatră de pe șantierul din apropiere și a aruncat-o spre Mesagerul Străzii. Fix în difuzor… Nu l-a oprit deloc. A lăsat o urmă mică, o ciobitură de vopsea…
A doua zi s-a întâmplat din nou, iar cel mai bun prieten al lui, Agneth, și în curând toată clasa l-au urmat. În fiecare noapte, după miezul nopții, se adunau să arunce pietre spre el. Și în fiecare săptămână „ei” veneau, curățau și lustruiau Mesagerul. A devenit un rebel adevărat, iar atunci era simbolul rebeliunii lor, împotriva părinților, a bătrânilor, a tuturor.
După câțiva ani, a observat că Mesagerul Străzii funcționa nonstop, în fiecare secundă, minut, oră. „De ce mă enerva atât de tare, de ce era o povară?” se întreba. Da, asta era.. Exact ca acum, era sunetul, nu era asurzitor ca muzica dată tare care îți rănește urechea. Tonul era tot blând și liniștitor, dar mergea fără oprire. Și nu-l puteai scoate din cap. Orice făceai, mâncai, munceai, el era acolo cu tine.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
