Se discută de câțiva ani despre fenomenul polarizării, despre faptul că societățile din Vest sunt din ce în ce mai polarizate, că și convingerile și opiniile sunt din ce în ce mai diferite, că suntem divizați, cu sau fără ajutorul mass-mediei. Nu mai este o simplă observație, ci o constatare făcută de sociologi și psihologi, a unei probleme care aparent rămâne însă fără soluție.
Aș merge mai departe și aș spune că nu suntem doar divizați, doar polarizați, ci că suntem închiși în lumile noastre, în microuniversurile noastre de înțelesuri și sensuri, frici și speranțe, fabricate în mare parte cu ajutorul culturii postmoderne și al mass-mediei, dar și al interacțiunilor care ne confirmă biasurile. Totuși, trebuie să ne întrebăm: cum s-a ajuns aici și de ce? Cum am trecut de la oameni care aveau păreri poate contradictorii, la detractori, apropiindu-ne de o stare de fapt psiho-socială de tip „homo homini lupus”? A mai existat vreodată în istorie un astfel de conflict la nivel social și macrosocial? Poate în timpul erei ideologiilor totalitare oamenii au mai fost atât de divizați, deși înclin să cred că nici nazismul, nici comunismul nu au fost împărtășite de marea masă a oamenilor. Întotdeauna au existat actori sociali, agitatori, care au manipulat masele prin violență, astfel încât oamenii de rând au aderat la o anumită idee sau narațiune, întâi poate din speranță, apoi, desigur, din teamă. Noi însă, oamenii acestor vremuri tulburi și dezlânate, adoptăm anumite ideologii din convingere, deși factorii și vectorii au fost probabil tot teama și frica.
Consider că am trecut de era polarizării și am ajuns în era cultelor – cult în accepțiunea anglo-americană, adică a sectei. Noi nu mai aderăm la idei, noi suntem adepți convinși și apărăm cu sfințenie și îndârjire idei care, în fapt, nu sunt ale noastre, ci ale unor actori sociali care doresc să se folosească de ele. Să luăm un exemplu: polarizarea politică din România. Avem două tabere, cea a suveraniștilor, convinși că aleșii lor reprezintă liderii care ne pot elibera de sub jugul corupției; cealaltă tabără este tânără, liberal-progresistă (liberal în sensul stângii liberale, nu al liberalismului clasic, care era economic laissez-faire și social conservator), care consideră că liderii lor politici sunt cei care pot ține țara unită, stabilă și apărată de posibili inamici exteriori. Dar, una este să îți pui speranța într-un om politic, alta este să îl susții până în pânzele albe, făcând abstracție de defecte majore, devenind victima unui efect Pygmalion.
Ceea ce este cu adevărat îngrijorător în acest caz este fanatismul cu care și unii și alții își apără liderii de sectă, de cult, care, odată criticați, trebuie apărați cu toate resursele. Dar, totuși, acest comportament a mai fost întâlnit? Oare ce s-a schimbat? Pe lângă micile conflicte din discuțiile dintre oameni, în special pe rețelele sociale, unde asumarea și responsabilitatea sunt într-o oarecare măsură eliminate, reprezentanții acestor secte au considerat o bună armă politică amenințarea fizică. Atunci când și unii și alții au îndemnat la măsuri punitive din partea guvernului sau a altor instituții, discuțiile raționale nu au mai avut loc, iar canalul emițător-receptor prin care se face comunicarea (sociologic vorbind) a fost blocat; a fost anulat atât feedback-ul, cât și input-ul. Atunci când un individ este amenințat, când i se aduce la cunoștință un anumit pericol pentru că a criticat o anumită autoritate sau persoană, încetează să mai perceapă o polemică, o discuție, o diferență de opinie ca pe o simplă discuție și aceasta devine un veritabil război social.
În pandemie, noi, oamenii, am excelat în a ne vedea unii pe alții ca potențiale pericole, ca inamici sociali și am încetat să ne mai vedem ca ființe umane. Omul a devenit un pericol, un potențial agent patogen, o amenințare la existența celuilalt. Am ajuns, din păcate, la vorba – neinspirată, de altfel – a lui Sartre, în care fiecare am devenit, unul pentru celălalt, „l’autre”. Iar, cum spunea autorul francez menționat, „l’enfer, c’est l’autre”, adică infernul este celălalt. Atunci am găsit fiecare invective, insulte, care s-au transformat în etichetări, iar din etichetări în condamnări. Ne-am găsit defecte, am exploatat slăbiciuni, dar și trăsături și, mai mult decât atât, am proiectat și am fabricat profiluri psiho-sociale care să ne permită, care să ne dea legitimitatea de a-l considera pe celălalt nu om, nu ființă umană, nu semen, ci factor de pericol, simptom, boală, maladie. Aici a început acest război dintre noi din epoca post-pandemică, în care unii s-au considerat, pe nedrept, un fel de poliție a gândirii și a exprimării, iar această poliție a gândirii, auto-asumată, continuă până astăzi. De fapt, în România anului 2026, nu mai contează dacă nu aderi, dacă nu ești adeptul unui lider; chiar dacă te-ai dezis de o anumită grupare politică, legitimitatea aceea despre care vorbeam poate să filtreze realitatea și să ți lipească etichete nemeritate.
Am considerat amuzante ultimele evenimente în care gafele președintelui Nicușor Dan au fost criticate până la fiecare detaliu de suveraniști și apărate cu îndârjire de progresiști. Este evident că și unii și alții greșesc. În cazul primei tabere, micile gafe sunt irelevante; ceea ce este cu adevărat important este modul în care președintele ia decizii și modul în care reprezintă poporul român. Pe de altă parte, această atitudine de a apăra orice defect, din nou pradă efectului Pygmalion, relevă și ea o hibă, un defect de gândire, de mentalitate. Progresiștii sunt convinși că actuala administrație este instrumentală pentru apărarea și stabilitatea României, chiar dacă, uneori, argumentele lipsesc, așa cum suveraniștii radicali consideră actuala administrație drept o simplă marionetă a sistemului politic progresist din Vest și cred că singura speranță constă în liderul lor.
Diferențele continuă. Unii cred că schimbările la nivel socio-cultural, sub forma unor ideologii, sunt o amenințare la adresa identității noastre – și aici, desigur, au dreptate – deși acțiunile prezentate ca soluții nu sunt întotdeauna optime. Progresiștii consideră că orice schimbare, orice idee venită din sistemul ideologic progresist din Vest trebuie aplicată, iar asta, din păcate, este un defect vechi al nostru: copiem și ce este valid și bun și ce nu este bun. Dacă un individ critică tehnocrații Uniunii Europene, este acuzat de suveranism. Și, probabil, voi coborî puțin pe panta etnometodologică, folosindu-mi propriile experiențe pentru a descrie anumite comportamente. Așa cum am spus, riști să fii etichetat drept rusofil, putinist, trumpist, dacă arăți defecte, atitudini și decizii nefavorabile Europei, luate de politicienii progresiști din Vest. Orice argument trece pe lângă urechile acuzatorilor, căci nucleul ideologic care ne face să fim parte a unor secte are rolul de a neutraliza orice argument contra, rațional sau nu. Nucleul ideologic trebuie păstrat așa cum este, iar orice idee contrară este rapid filtrată. Desigur, acest lucru se aplică și în cazul celor care îl apără cu orice preț pe Trump sau pe alesul suveraniștilor. Din păcate, alegem să nu mai vedem realitatea, pentru că realitatea ne sperie, nu ne oferă stabilitate și siguranță.
Pentru că am discutat despre soluții, care este soluția? Soluția ar consta în abilitatea noastră și în curajul de a vedea clar realitatea, de a renunța la falsa siguranță a ideologiilor (la care mulți aderă, atât intelectuali, cât și oameni cu puțină educație). Poate, dacă avem curajul de a îndrăzni să ne cunoaștem unii pe alții, să vedem dincolo de aura falsă a unor persoane pe care le considerăm „mesianice”, am putea să trecem dincolo de această polarizare absolut fatală. Dar dincolo de această soluție, să spunem, sociologică, eu consider că ultima soluție este aceasta, așa cum ne-a lăsat-o Domnul Iisus Hristos: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.”
Dar oare cine are curajul de a face asta? De a detrona idolii și de a-L invita pe Hristos în locul care I se cuvine: pe tronul și în templul inimii noastre? Aici sfârșește sociologia, psihologia și începe adevărata știință a cunoașterii omului. Dar oare cine are curajul și voința de a iubi, de a înțelege, de a auzi și de a vedea Adevărul? Pare imposibil. Dar să nu uităm modul în care Arhanghelul Gabriel o încurajează pe Maica Domnului: „La Dumnezeu nimic nu este cu neputință.”
Îmi va fi „iertată”, poate, îndrăzneala de a trece de la științele sociale la Biblie, însă dincolo de teorii sociologice, psihologice sau politologice, există un singur Adevăr, o singură Cale și o singură Viață: Hristos.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
