JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Despre kosmos și cosmetică

Ca de obicei, ca să ajungem la originea și înțelesul unor concepte moderne pe care le folosim trebuie să ne întoarcem la originile lingvistice ale multor cuvinte prezente în multe limbi europene, mai exact la limba greacă. De ce scriu despre cosmos? De ce aceste cuvinte sunt menționate în titlul de mai sus și ce legătură au ele?

   În general, atunci când vorbim de cosmos, ne referim la spațiul extraplanetar, extraterestru, la spațiul cosmic, însă de unde vine mai exact acest cuvânt prin care azi înțelegem ceea ce am menționat mai sus? Cuvântul cosmos vine din limba greacă veche – κοσμος (kosmos) care însemna și înseamnă „lume”, dar ca să săpăm puțin mai adânc, în greaca antică acest cuvânt însemna „ordine”, „ordinea universului”, modul în care lucrurile sunt „aranjate și organizate în univers, în lume”. Verbul κοσμειν (kosmein) însemna a aranja, a pregăti, a pune în ordine. Cuvântul a fost împrumutat, apoi, de astronomi, iar această accepțiune a cuvântului a fost readusă în secolul al IX-lea, de către omul de știință Alexander von Humboldt.

   Așadar, astronomii înțelegeau prin „kosmos” ordinea universului, ordinea din univers. În mod poate puțin straniu, în Grecia din ziua de azi, prin kosmos se înțelege pur și simplu „lumea”, realitatea social-cultural-politică, geopolitică, așa cum îl găsim în denumirea „Neos Kosmos” a unui cartier din Atena, în traducere „Lumea Nouă”.

   Fie că ne referim la Terra, la lumea noastră, lumea de astăzi, în care trăim istoric, politic, social, geografic, cultural, psihologic, prin κοσμος înțelegem „lume”. În limba română, lume însă provine (după unele surse) din latinescul lumen (lumina), deci „lumea” ar fi, se pare, „locul cel luminat”. Se poate dezbate mult și s-ar putea scrie volume întregi doar pe baza înțelesului și a timologiei cuvântului „lume”

   Trecând și la ultimul cuvânt derivat din „kosmos”, respectiv „cosmetică”, înțelesul este legat de sensul din greaca veche al lui „kosmos”. Cum am spus, „kosmein” înseamnă „a pune în ordine”, dar și „a decora”, „a împodobi, „a orna”, iar kosmetikos însemnând „abilitățile de a aranja”. Să reducem puțin aceste înțelesuri la o definiție mai concretă și să încercăm să definim cosmetica prin „arta de a decora, orna, împodobi lumea sau ceva în lume”. Nu vreau să alunec într-un fel de pseudo-heideggeriaism, așa că o să mă rezum la aceste ipoteze.

   Deci, dacă considerăm cosmetica un mod de a fi decorat, împodobit în lume și de a împodobi lumea, putem considera cosmetica a fi un mod, o încercare, o cale de a plăcea lumii. Această dorință de cosmetizare și arta în sine apar în antichitate, în India, în Egiptul antic, unde de la cosmetizarea chipului feminin, dar și masculin (bărbile false), la cosmetizarea cadavrelor, împodobirea chipului era un status simbol. Nu oricine avea acest privilegiu și nu oricine ar fi avut acces la acest ritual (sau capriciu). Mai târziu, cosmetica s-a manifestat și în dimensiunea erotică. Dincolo de aspectul seducției, cosmetica are scopul de a ascunde „defecte” fizionomice, de a imita și, bineînțeles, de a transmite. În multe culturi chipul feminin „cosmetizat” este preferat celui natural, această „mască” fiind conștient acceptată. Lăsând la o parte istoria și semnificațiile cosmeticei, ajungem la dimensiunea spirituală a acestor cuvinte. Ideea de „lume” apare de multe ori în Biblie, cu precădere în Noul Testament. „Dacă lumea vă urăște, să știți că întâi m-a urât pe mine…” le spune Iisus Hristos apostolilor. Tot Domnul Iisus Hristos îi încurajează și îi întărește pe apostoli spunându-le: „Îndrăzniți, eu am biruit lumea!” Prin „lume” înțelegem acea lume decăzută, căzută din cauza păcatului, lumea care orbitează în jurul ego-ului, în jurul plăcerilor și a păcatelor, lumea adamică, căzută ca și Adam, însă nu ca și Lucifer, căci Hristos ne-a oferit o șansă de mântuire. Tot Mântuitorul ne spune: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umblă în întuneric, ci va avea lumina vieții.” Lumea nu este pierdută atât timp cât îl urmează pe Iisus Hristos și vede această lumină și nu este biruită de întuneric. Hristos, însă, îi numește lumina lumii pe apostoli și, bineînțeles, pe cei care Îl urmează și propovăduiesc cuvântul Lui: „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi nimeni nu aprinde un felinar că să-l pună sub un oboroc, ci îl pune pe un suport şi astfel el luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, că ei să vadă faptele voastre bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru, Care este în ceruri.” Iisus Hristos ne îndeamnă să fim lumina lumii, însă să nu fim ai lumii. Căci dacă suntem ai lumii, vrem să plăcem lumii, să ne „cosmetizăm” cu orgolii și minciuni. Dar, dacă dorim să Îi plăcem Lui Dumnezeu, vom fi ai Lui Dumnezeu.

   Când dorim să plăcem lumii, oamenilor, o facem din orgoliu, din mândrie. Împăratul Solomon ne spune în „Pilde” că „mândria vine înaintea căderii”, căci și căderea adamică și cea luciferică s-au datorat orgoliului. În general, cam orice cădere și decădere are cauza orgoliul, mândria, superbia. Lumea însă se schimbă, provoacă haos și este schimbată de haos, nimic nu este stabil, adevărul se schimbă după cum vor cei care dețin puterea, adevărul nu mai este nici moral, nici științific, nici spiritual, adevărul se schimbă mereu pentru a perpetua minciuna. Lumea adoră minciuna, iluziile și orgoliul, aceasta este „cosmetica” lumii. Iisus ne îndeamnă să trăim în adevăr, nu să purtăm măști ca să plăcem lumii. Nu, nu mă refer la ultimul tip de mascare, ci la „masca” pe care o afișăm că să fim validați, acceptați și să plăcem lumii. E un joc periculos acela al măștilor. Nu ști niciodată când, în efortul de a „te împodobi” cu iluzii, pentru a plăcea „lumii”, ai devenit tu însuți o mască.

  

TEODOR  CONSTANTIN  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…