În urma ultimelor evenimente întâmplate în România, am putea spune că o mare schimbare s-a produs la nivel politic, social, cultural. De fapt, nimic din cele întâmplate nu poate fi numit cu adevărat excepțional, întrucât au mai avut loc asemenea întâmplări și in alți ani. Ceea ce consider că s-a schimbat este limita noastră de a tolera oroarea. Întocmai, avem un mare potențial, un nivel ridicat de toleranță a ororii, doar așa se poate explica apatia noastră ca popor.
În general, nu ne mai impresionează cu adevărat mare lucru. Ne prefacem șocați pentru că este social acceptat și așteptat, dar ororile nu mai produc demult nicio îndoitură sau o zgârietură pe tabla cuștii noastre Faraday. Și totuși, încetul cu încetul șandramaua se dărâmă, realitatea se schimbă sub ochii noștri. Pentru că experiența adevărată a alterității e imposibilă sau foarte dificilă, nu am perceput până acum cu adevărat oroarea, doar am înțeles-o din punct de vedere sociologic, probabil, dar nu am procesat-o cu adevărat, nu am simțit-o, nu am trăit-o și, iată, deabia acum ne confruntăm din ce în ce mai mult cu oroarea și, iată, structurile.care suportă realitatea noastră subiectivă sunt și ele demolate, încetul cu încetul, și începem să realizăm că nu este o lume justă, că nu suntem departe de orori, că viitorul nu mai pare luminos.
Din nefericire, nu există o știință a psihopatologiei sociale, de sine stătătoare, care să studieze și să trateze tulburările comportamentale, atitudinile disfuncționale și patologice, la nivel de comunitate, societate, națiune, popor etc. Poate că, astfel, această știință a psihopatosociologiei ar fi putut să ne explice ce se întâmplă cu noi, cu ceilalți. Deși detest arătarea cu degetul înspre cei mulți și lipsiți de putere, de multe ori vedem că „la pays c’est nous”. Noi suntem țara, națiunea. Dacă facem o introspecție, putem găsi în noi atitudini, gânduri intruzive, opinii ascunse în inconștient, asemenea cu ale celor care au comis numeroasele orori și tragedii, în ultimul timp, în România. Dar nu ar fi acest lucru un pericol, pericolul este apatia, toleranța exagerată a erorii și a ororii, fie că vorbim de sănătate, siguranță, educație sau cultură. Pentru că toate sunt conectate între ele. Nu putem ignora că educația este la un nivel foarte scăzut calitativ, iar cultura este invadată de reziduri. Toleranța față de mizeriile care au sufocat cultura este în strânsă legătură cu toleranța față de erorile grave ale unor magistrați sau doctori.
Lucrul bun pe care l-am observat este că înțelegem că, încetul cu încetul, oroarea va fi parte la un moment dat și din realitatea noastră, oricât de sus puși sau feriți de urgii sau siguri am fi de noi. Și, incetul cu incetul, insolența și aroganță dispar, iar în locul lacrimilor de crocodil apar lacrimi adevărate. De la incendii și explozii, la femei care mor cu zile pe patul de spital sau nasc pe ciment, la tineri omorâți de șoferi inconștienți și sprijiniți de magistrați corupți, până la ororile și barbarismele din cultură, la politica românească, la tangoul în trei, patru sau cinci, nici nu mai vorbesc, care este un spectacol pentru iubitorii de spectacole, se instalează încet, ca o ceață deasă, haosul. Dar atât de atent și sistematic, încât am putea spune că e vorba de un proiect… Proiectul Haos… Despre asta însă în articolul viitor.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
