Ceva foarte interesant se întâmplă atunci când au loc evenimente globale majore, politice și sociale, care pot schimba perspectiva și paradigma. Sunt evenimente care par că pot opri timpul în loc sau îl pot comprima, atunci când omul simte că viitorul său nu mai este garantat. Căci omul trăiește cu iluzia că viitorul, că ziua de mâine, cu bune și rele, este garantată, că avuțiile sale sunt garantate și că planurile sale, într-o măsură sau alta, sunt și ele sigure.
De fapt, foarte rar ne oprim din fluxul constant al activităților și gândurilor în ritm circular pentru a pune la îndoială o anumită situație. Câți oameni se gândesc dacă mâine vor mai fi în viață, dacă peste un an, colegii, prietenii, familia sau copiii lor vor mai fi aici? Evităm astfel de gânduri, căci ne provoacă o stare de panică și de anxietate pe care o etichetăm drept nerealistă. Nu avem motive întemeiate să credem că totul, la un moment dat, în mod entropic, se destramă și că ne vom găsi în situații pe care le-am văzut doar la știri, în filme sau în cărți. E un lucru bine stabilit că omul caută confortul și plăcerea, evitând disconfortul și suferința de orice fel atunci când nu aduc un folos imediat.
Totuși, evenimentele din ultimul timp, precum conflagrația din Orientul Mijlociu, au avut efectul de a ne pune pe gânduri. Atunci când conflictele devin din ce în ce mai intense și sunt amplificate prin simpla lor proximitate, începem să realizăm rezultatele dezastruoase pe care le-ar avea asupra vieților noastre. „Crime, ucideri, sărăcie, lucrurile acestea nu mă interesează. Ce mă interesează sunt magazinele cu celebrități, televiziunea prin cablu cu 500 de canale, numele unui designer pe chiloții mei”, spune Tyler Durden în Fight Club, arătând ipocrizia și indiferența care caracterizează omul societății consumeriste și postmoderne. Dacă spunem că masacrul din Gaza ne aduce într-o stare de disperare, o facem doar pentru a afișa o imagine a propriei virtuți sau a probității morale. Căci adevărata disperare te împinge la acțiune.
Noi, oamenii Europei, ai vestului muribund, nu suntem disperați; sau dacă suntem, suntem adormiți și amorțiți. Este interesantă acea expresie din piesa trupei Pink Floyd: „I have become comfortably numb”. Ne e bine în această anestezie morală, socială și ontologică, deoarece ieșirea din ea ar provoca o stare de panică și de disconfort. Dar, pentru că proximitatea față de anumite conflicte ne trezește din somn, începem să realizăm că am putea fi și noi în locul celor bombardați, al celor care și-au pierdut familiile și casele. Avem totuși o extraordinar de fascinantă capacitate de a ne continua viața în același ritm și de a perpetua automatismele care ne țin departe de ideea ororii.
Suntem prinși într-un mecanism, o structură de automatisme: cognitive, lingvistice, de la gândirea profundă până la dimensiunea locomotorie, la mișcările pe care le facem acasă, la muncă sau la magazin. De la macrocosmosul nostru ca ființe sociale până la microcosmosul interacțiunilor verbale și non-verbale cu noi înșine, cu ceilalți și cu sistemul. Până și când ne privim în oglindă suntem protejați de automatisme. Oare câți oameni au curajul să se privească în oglindă și să își vorbească, să se întrebe: „Tu cine ești?”. Desigur, nu pentru a experimenta ceea ce trăiește un individ care suferă de depersonalizare sau disociere, ci pentru a ieși din sistemul automatismelor care ne ține departe de „urât” și de dificil. Suferința și oroarea trebuie privite direct în față. Orice eschivare nu face decât să ne întărească automatismele, lucru care creează un caracter și o personalitate slabă.
Dacă continuăm să existăm în limitele acestor automatisme ontice, riscăm să nu mai avem niciun fel de protecție împotriva complicității, obedienței, complacerii și robiei. Dependența noastră de ecrane face parte din acest sistem complex; ne ajută să navigăm rapid prin jungla de reacții și emoții pentru a ajunge teferi în „pământul făgăduinței” al dopaminei. Aceste automatisme se pot dovedi letale, asemeni pilotului care pierde controlul avionului când hipoxia îl lasă incet, încet fără conștiență; omul pierde rațiunea, empatia reală, discernământul asupra binelui și răului, identitatea și, în cele din urmă, controlul asupra propriei vieți.
Teodor Constantin BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…
Facebook
WhatsApp
TikTok
