JURNAL DE CORPORATIST – Teodor Constantin BÂRSAN – Arta trândăviei și realitatea simulată

   De multe ori mă surprind pierzând timpul absolut degeaba. Și este un lux și acesta pe care nu toți îl au. Dar nu sunt singurul practicant al acestei arte. Este o artă în care excelăm mulții dintre noi. Maeștrii ai timpului irosit… 

   Nu trebuie să pornim neapărat de la scolasticii sau monahii sau cărturarii de acum 1000 de ani că să realizăm că și cei dinaintea noastră aveau oroare de a irosi timpul degeaba. Irosirea timpului degeaba era luxul celor care aveau averi, bogății, statusuri sociale înalte nemeritate. Căci, totuși, cine avea luxul de a sta degeaba? Nu numai la sat, unde pierderea timpului însemna sărăcie, ruină, ridiculizare, pierderea respectului celorlalți sau marginalizarea ci chiar și la oraș. Nu vorbim de secole întregi ci poate doar de acum 100 de ani în urmă. În general, cei ce își permiteau să irosească timpul și să se „agațe” de câte-o cafenea erau cei cu o situație financiară foarte bună moștenită, întrucât chiar și un industriaș sau un om de afaceri era mai tot timpul ocupat. 

   Nu vorbim aici de „loisir” ci, în mare parte, de petrecerea timpului în activități inutile, în inerție și inactivitate. Inactivitatea era apanajul celor care își primiseră deja o situație financiară considerabilă, care primeau bani fără să întreprindă niciun fel de activitate. Această categorie nu este specifică doar unei perioade ci a existat întotdeauna, de-a lungul istoriei. Dar așa cum această categorie socială s-a bucurat de fructele apartenenței la o clasa socială nobilă, nefiind nevoiți să găsească o întrebuințare, în aceeași măsură munca a fost considerată o virtute, iar lenea, trândăvia un viciu. 

   Monahii și cărturarii creștini ai antichității și evului mediu funcționau după principiul „ora et labora”- rugăciune și muncă. Munca putea să fie fizică sau intelectuală pentru cei care își petreceau o bună parte din zi  citind, scriind, traducând manuscrise. Iar în afara comunităților monahice sau a cărturarilor viața era destul de dură și de plină de evenimente, încât acest „leisure” însemna odihnă și nimic mai mult. Conceptul de „leisure” este unul modern sau postmodern. Datorită diviziunii muncii, valorilor, condițiilor îmbunătățite de trai și de muncă am putu,t cu timpul, să beneficiem de acest timp liber, altfel decât o făceau cei dinaintea noastră. Dacă părinții noștri sau bunicii își petreceau timpul liber citind, ascultând radio, vizionând o emisiune, pe noi ne caracterizează evadarea în realitatea simulată. Fie că urmărim 10 episoade pe Netflix într-o singură seară sau ne jucăm pe telefon sau PC, urmărim un singur lucru: simularea unei realități în care controlul și manipularea acestei realități sunt facile și astfel interesante.

    Poate de aceea jocurile, realitatea virtuală și artificială sunt atât de căutate. Ne confruntăm cu situații pe care, câteodată, nu le putem stăpâni sau, cel puțin, nu fără un efort considerabil. Dar noi nu căutăm efortul ci opusul lui, confortul. Căutăm, cum am spus, o realitate pe care să o putem controla facil, personaje fictive asupra cărora să ne putem exercită puterea, personaje cu care putem să ne asemănăm sau identificăm, estompând anumite disonanțe cognitive și emoționale. De ce totuși sunt activitățile noastre din timpul liber obsesive și repetitive? Este un fapt cunoscut că atât jocurile, cât și social-media ne dau iluzia noului, a noutății, a unei realizări. Realizare, desigur, care nu duce nicăieri. Nici nu ne îmbogățește cultural și intelectual, nici nu ne lărgește orizontul intelectual sau spiritual, acuitatea mentală, nici nu ne învață o abilitate deosebită. Suntem prinși în torentul impulsurilor noastre, într-o situație de master-slave. Stăpân și sclav… 

   Deși noi ar trebui să controlăm cât permitem impulsurilor să se manifeste, gândurilor și emoțiilor, de foarte multe ori noi suntem cei controlați. De aici, desigur, începe orice abuz, orice păcat, așa cum erau denumite, pentru că în mare parte cam acesta este un păcat, abuzul sau excesul, fie că vorbim de lăcomie, desfrânare, iubirea de arginți, mândria sau oricare dintre cele șapte păcate capitale, printre care se află și lenea sau trândăvia. La baza acestor păcate, excese stă acest fin echilibru sau lipsa lui mai exact. Dacă echilibrul nu este păstrat, dacă nu mai suntem stăpâni ci sclavi, atunci încep și excesele. Aceste excese devin obiceiuri, tipare comportamentale și se cimentează astfel, fiind de multe ori dificil de înlăturat. Orice activitate care are inițial ca scop relaxarea, petrecută în exces devine un păcat, un abuz, raportul de forțe se schimbă și nu mai există o ordine naturală interioară și nici o ierarhie. Personal vorbind, nu cred că am avut vreodată un sentiment de mulțumire, în urma unei astfel de activități sau non activități în exces. Dimpotrivă, am avut mereu certitudinea inutilității ei, așa cum atunci când am întreprins o activitate constructivă, care mi-a fost de folos, am înțeles valoarea și rodul acelei activității. 

   Părinții Deșertului, primii monahi creștini, înțelegeau pericolul unor astfel de excese și își ocupau mâinile și mintea tot timpul cu lucrul, rugăciunea și cititul. Deși e dificil să ne cerem nouă înșine să urmăm calea primilor monahi creștini din Egipt de acum aproape 2000 de ani, deși „ora et labora” ne-ar fi pe deplin benefic sau chiar și calea străbunicilor și bunicilor, este esențial să realizăm acest echilibru, acest raport stăpân-sclav, această ierarhie și ordine naturală în care avem controlul asupra impulsurilor noastre și nu invers, iar având acest control nu  vom mai căuta să îl simulăm în activități inutile și dăunătoare.

 

TEODOR  CONSTANTIN  BÂRSAN este sociolog, poet și prozator, corporatist de… Irlanda, dar nu a uitat Târgoviştea adolescenţei lui…