JUNIORI DE DUPĂ CARABELLA – Viața e dans fericit în ploaie

Sunt acele clipe când ai impresia că totul merge exact așa cum vrei tu, când totul merge atât de bine încât te simți recunoscător că exiști pe astă lume. Apoi avem senzația că noi chiar facem un sens atât de bun în lume.

Și wow! Parcă avem impresia că am aflat într-un final cum stă treaba cu fericirea, cu locul nostru în societate, cu tot ceea ce era obligatoriu de rezolvat în legătură cu natura noastră interioară. Nu-s genul care să fie obișnuit cu „nefericirea”, deoarece am învățat să văd acel gram de fericire, de oportunitate în fiecare lucru rău care îmi iese în cale, că până la urmă din greșeli se învață. Și mă prostesc deseori atunci când știu c-am trecut cu bine peste anumite obstacole, nu știu care e treaba dar zâmbetul din sufletul meu îmi spune că aș fi descoperit cu ocazia asta elixirul fericirii.

Una peste alta, viața e ironică fraților și deseori ne oferă șansa de a gusta din ceea ce ar putea fi perfect pentru noi, dacă ar fi. Și ne lasă să visăm, să sperăm, să simțim putere curgând prin vene, ne lasă să țintim spre ceea ce simțim că e bine. Ne lasă să îngropăm raționalul, normalul  în iluzii, să devenim vulnerabili și să credem că de data asta placa se va schimba în bine. Ne oferă șansa să căutăm, să descoperim, să privim cum visele noastre prind contur, ne ademenește cu povești frumoase, ne sprijină, ne uimește apoi când ne e lumea mai dragă ne-o dă! Ne-o dă așa de tare încât vrem să fugim înapoi la loc ferit, să ne facem mici, mici de tot, că de… așa e, așa a fost mereu, așa se distrează dânsa.

Am în mine o voce care-mi spune să mă las păgubaș, să renunț la lupta de a dovedi că există fericire, învățătură sau ceva mai bun în haosul ce ne apasă uneori.

Și am câteodată în mine avântul și sângele unui soldat bun, dar puțin prostănac și neînțelegător și aiurit, dar mai ales aiurit, crezând că poate o să fie altfel de data asta. Așa e viața, ne ademenește. Noi ne lăsăm pradă senzațiilor și uităm cum era să trăim în mizerie, apoi brusc suntem loviți și ne întoarcem confuzi  în bârlogul unde trăiam, oarecum protejați, în „nefericire” .

Vine raționalul care spune: „ți-am zis eu…”. Și oftez, de necaz. Îmi vine să strig până se zguduie cerul, să mă retrag alergând nopți și zile, fără epuizare, spre locuri mai bune, mai primitoare. Sau încep să pun din nou cărămidă peste cărămidă ca să nu mai dau cu ochii cu haosul, să nu mai las tentațiile să mă ademenească, să nu mai aud viața cum ne râde în față, să nu mai văd, să nu mai simt.

Până la urmă, viața așa e, constă în puterea noastră de a dărâma acest zid, de a descoperi. Constă în modul în care știm să fim mai vicleni ca ea în situațiile critice. Viața e ploaie, dar noi trebuie să învățăm să dansăm în ea ca să învingem. Și jur că rolul vieții e de a ne surprinde, că ăsta e scopul ei real. Într-un fel e amuzant, pe de altă parte e al naibii de trist.

„Nefericirea” nu vine singură, vine din faptul  că realizăm pentru a mia oară că suntem aiuriți, că am fost ademeniți apoi învinși pe neașteptate atunci când viața și-a mascat răul dându-ne cu binele pe la nas. Nu e vina altora, e vina noastră că nici acum n-am învățat să dansăm așa cum trebuie în ploaie.

ALEXANDRU  MARIUS  DINCĂ  a fost, până de curând, elev în clasa a XII-a D, la Colegiul Național  „Constantin Carabella”, din Târgoviște  și e deja student, în așteptarea primului semestru…